Salvaţi satul românesc – Episodul 4

TRATAMET AMBULATORIU ÎMPOTRIVA SĂRĂCIEI

Sărăcia din mediul rural reprezintă o boală acută, cronică şi are caracter contagios în România. Această boală a afectat toate categoriile sociale de la sat şi a început să contamineze serios şi mediul urban.

 

Acest fenomen a fost constatat şi în documentele oficiale ale Institutului Naţional de Statistică şi prezentat periodic publicităţii. Pentru a combate focarele acestei boli, "medicii guvernanţi" au consimţit să aplice procedurile specifice pentru eutanasierea unei bune părţi a colectivităţilor umane din mediul rural. Astfel, au purces la demararea unui program serios de investiţii pentru amenajarea de săli de sport în acele sate unde şcolile s-au închis, iar populaţia majoritară este bine încadrată în rândul persoanelor de vârstă a III-a, mulţi dintre ei având foarte grave dificultăţi chiar de deplasare în incinta propriei gospodării.

 

Un alt "program ambiţios" de investiţii s-a derulat pentru construirea de parcuri în mediul rural, mai precis în acele sate unde copii pierd între 1 şi 3 ore cu naveta între şcoală şi satul de reşedinţă, iar populaţia aptă de muncă în cea mai mare parte este plecată la muncă în străinatate.

Deoarece prima prescripţie medicală de eutanasiere lentă a satului românesc nu a dat rezultatele mult aşteptate, tratamentul a devenit mai consistent, astfel au fost desfinţate toate spitalele săteşti, asistenţa medicală din dispensarele rurale a fost aproape suprimată, iar siguranţa cetăţeanului a fost grav afectată prin desfiinţarea numeroaselor posturi de poliţie. Toate aceste decizii au fost luate de „medicii guvernanţi” sub motivaţia că statul nu mai are bani din cauza gravei crize mondiale care a afectat serios România.

Întrucât populaţia rurală nu a răspuns cum au anticipat "medicii guvernanţi” la aceste "proceduri medicale”, suntem permanent informaţi pe diferite canale oficiale că regimul de austeritate promovat de actuala coaliţie politică va continua încă cel puţin 3 ani, perioadă în care este de aşteptat să se adopte şi alte măsuri radicale.

Ne punem întrebarea firească: Statul român chiar nu mai are bani? Iar dacă acesta reprezintă un adevăr de necontestat, atunci cum de s-a ajuns în această situaţie?

Pentru a verifica aceste afirmaţii trebuie să vedem cât pierde statul român prin refuzul permanent de a stimula promovarea unor programe care ar putea revitaliza mediul economic. În acest sens vom încerca să analizăm pierderile suferite la bugetul statului prin dezinteresul guvernanţiolor de a stimula mica producţie agricolă, iar ca să fim mai concreţi ne vom referi la exemplul cu promovarea producţiei de tomate în sere de mică capacitate care urmează a se amplasa în incintele curţilor gospodăriilor din mediul rural.

După cum se cunoaşte, statul român asigură (sau ar trebui să asigure) pentru toate persoanele nevoiaşe (fără venituri, şomeri etc.) un ajutor de stat, sau un venit minim garantat de 350 lei/lună pentru o persoană adultă, ceea ce ar reprezenta circa 85 Euro/lună/om. Majoritatea acestor categorii de persoane locuiesc în mediul rural. Pentru o familie compusă din 4 persoane adulte, fără alte categorii de venituri, statul alocă circa 341 Euro/lună, respectiv 4.098 Euro/an/familie. Dacă am raporta această sumă de bani la cele 120.000 de familii (sau 480.000 de persoane), care din analiza anterioară ar trebui să lucreze în micro-serele din incintele gospodăriilor individuale, ar rezulta că statul ar trebui să aloce pentru acestea circa 491.707.317 Euro/an.

În condiţiile în care aceste persoane s-ar integra în programul de investiţii prezentat anterior, această sumă de bani nu ar mai trebui fi alocată de la bugetul de stat pentru efectuarea acestor plăţi, ci ar putea fi redirecţionată către alte domenii considerate prioritare. Mai mult, din analiza anterioară a rezultat că aceste persoane pot aduce la bugetul statului un venit minim de 83.628.571 Euro/an din taxa pe valoarea adăugată (TVA) numai din comercializarea tomatelor, apoi 169.489.323 Euro/an din impozite şi taxe rezultate din practicarea acestor activităţi, toate aceste două surse de bani însumând minim 253.117.894 Euro/an. Aceşti bani pot intra cu regularitate şi în mod sigur la bugetul statului în condiţiile în care s-ar asigura un sistem ordonat de colectare. Dacă la această valoare am mai adăuga şi economia de bani care s-ar putea face din eliminarea celor 480.000 de ajutoare sociale, rezultă o sumă apreciată la minim 744.825.211 Euro/an (!!! aproape un miliard de Euro), bani care pot ajunge la bugetul statului chiar din primul an de la promovarea acestui proiect, în condiţiile în care nu ar mai fi nevoie să se aplice noi disponibilizări de locuri de muncă, diminuări de salarii, reduceri de pensii, de ajutoare sociale, sau diminuări ale îndemnizaţiilor pentru creşterea copiilor etc., nemaifiind nevoie să se crească valoarea TVA-ului, a impozitelor şi taxelor etc.

Ca să se poată ajunge la crearea acestor noi valori este nevoie de o investiţie maximă de 5.000 Euro/seră, care, raportată la cele 120.000 de microsere, ar presupune asigurarea unei sume totale de circa 600.000.000 Euro, bani pe catre ţăranul român în prezent nu îi are disponibili, iar prin eforturi proprii nici nu îi poate procura. Atunci se pune întrebarea: cum poate fi realizabil acest proiect astfel ca el să nu reprezinte o utopie?

La această întrebare fundamentală există mai multe soluţii pe care încercăm să le prezentăm pentru a fi analizate de dumneavoastră, astfel ca, în cel mai scurt timp, să putem lua o decizie prin care să demarăm procesul de eradicare a sărăciei care ne afectează pe toţi.

Dacă acum o sută şi ceva de ani s-ar fi ridicat această problemă, ea ar fi fost soluţionată imediat. Fac apel la istorie, prin care vă reamintesc că în jurul anului 1900, regele Carol I a impus prin lege înfinţarea Băncii Agricole Române care avea ca principal scop să asigure finanţarea necondiţionată a lucrărilor agricole din câmp şi din gospodăriile ţărăneşti fără a percepe nici un fel de dobândă. Rezultă că atunci, statul românesc, aşa de tânăr şi sărac cum era, se implica în modul cel mai serios pentru a găsi soluţii de impulsionare pentru dezvoltarea economiei agrare, iar politicul din acea vreme a sprijinit din plin acest demers. Ce ne împiedică ca să procedăm şi noi astăzi ca predecesorii noştri şi să găsim acele formule care se pot înscrie în contextul actual al vieţii financiar-bancare? Răspunsul este simplu: "doar actul de voinţă reală a întregii clase politice, la care trebuie să se asocieze şi în parteneriat sau chiar pe cont propriu, întreaga societate civilă”. Pornind de la această idee, se desprind câteva soluţii (fără a avea pretenţia epuizării întregii palete de soluţii sau de alternative la acestea).

Mişcarea Euro-Civică Română, prin membrii săi, poate să solicite Guvernului României, ca în baza unei analize detaliate pentru fiecare aşezare rurală în parte, prin care ţăranul român care îndeplineşte condiţiile favorabile enumerate anterior, să aibă acces la un împrumut bancar cu dobândă subvenţionată de stat pentru suma de 5.000 Euro, destinată pentru achiziţionarea unei sere performante cu suprafaţa de 500 m², împrumut care va trebui rambursat în două tranşe egale, eşalonate pe parcursul a doi ani, respectiv după o perioadă care include două cicluri de cultură. În condiţiile în care această soluţie ar fi promovată de oricare guvern, indiferent de culoarea sa politică, ar rezulta:

• Dacă actualele instituţii bancare ar percepe o dobândă maximă de 10% pentru acordarea împrumutului de 5.000 Euro/seră pentru o perioadă de 2 ani, statul român ar trebui să returneze băncilor la finalul celor doi ani, suma de 60.000.000 Euro, în condiţiile în care la bugetul de stat ar intra în primul an minim 684.825.211 Euro, pentru ca în cei 2 ani, suma colectată de la aceşti cultivatori la bugetul de stat, să se ridice la valoarea minimă de 1.369.650.422 Euro. După această perioadă de doi ani, statul Român urmează să încaseze la bugetul de stat, în fiecare an, o sumă minim garantată de 744.825.211 Euro numai din această activitate cu caracter secundar pentru agricultura românească. Această investiţie ar prezenta o rată considerabilă a profitului care poate fi de minim 23 de ori mai mare faţă de valoarea dobânzilor subvenţionate de stat pentru micii cultivatori de tomate;
• Micii cultivatori de tomate ar putea câştiga în primii doi ani de actvitate, pe fiecare ciclu de cultură, o sumă sigură şi minimă de 5.145 Euro, însumând la nivelul celor doi ani minim 10.290 Euro până la data achitării integrale a împrumutului bancar, după care, aceşti cultivatori vor câştiga minim 7.645 Euro pe fiecare ciclu de cultură al tomatelor în fiecare an;
• Populaţia României şi în mod special populaţia urbană va putea să-şi procure din pieţe, la un preţ rezonabil şi în sistem organizat, încă din primul an al declanşării acestui proiect, întreaga cantitate de tomate necesară la nivelul unui an, fiind vorba despre tomate proaspete, crescute în sistem natural, a căror calitate va fi superioară faţă de roşiile din import, fără a mai pune astfel în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

Rezultă că în varianta în care Guvernul României ar accepta să pună în practică această propunere a Mişcării Euro-Civice Române, toţi factorii interesaţi ar fi într-un câştig real, existând posibilitatea ca acest proiect să se extindă de la an la an, aducând prin aceasta prosperitate atât la bugetul de stat, la micii cultivatori de tomate din mediul rural, cât mai ales la nivelul întregii populaţii din România, întrucât preţul de comercializare al tomatelor va fi controlat de către stat şi va avea o valoare cu mult mai mică faţă de tomatele procurate astăzi în cea mai mare parte din import.

În condiţiile în care Guvernul României, din diferite motive, va refuza să sprjine această iniţiativă care este aducătoare de prosperitate, ceea ce nu ar reprezenta o surpriză pentru nici un român, care din păcate s-a familiarizat cu discreditarea de care beneficiază zilnic din partea guvernanţilor, realizarea acestui program va depinde numai de voinţa societăţii civile româneşti.

Astfel, Mişcarea Euro-Civică Română, care consideră pe drept cuvânt că "SOCIETATEA CIVILĂ REPREZINTĂ PRIMA PUTERE ÎN STAT", prin membrii săi şi mai ales cu largul sprijin manifestat de dumneavoastră, va putea trece la realizarea acestui program, apelând la forme de subscripţie publică pentru asigurarea procurării micro serelor performante, parcurgând în principal următoarele etape:

• membrii Mişcării Euro-Civice Române vor intra în dialog cu autorităţile administraţiei publice locale ale primăriilor celor 4.000 de comune din România pentru a identifica cel puţin 30 de gospodării individuale din fiecare sat, care îndeplinesc condiţiile descrise anterior;
• pentru fiecare gospodărie individuală se va lua un acord de principiu referitor la capacitatea şi angajamentul familiei respective de a se înscrie în acest program;
• în urma acestui inventar de informaţii se va întocmi un raport de situaţie pentru fiecare comună în parte care va fi dat publicităţii, acesta stând la baza întocmirii şi a listelor de subscripţie publică;
• subscripţia presupune ca fiecare cetăţean român cu domiciliul în ţară sau în străinătate să poată depune într-un cont bancar o anumită sumă de bani care va fi returnată contributorului în maximum 2 ani;
• administrarea contului va fi asigurată de Mişcarea Euro-Civică Română, iar toate evidenţele financiar contabile vor fi publice;
• pentru efortul financiar al deponenţilor, aceştia vor avea dreptul în baza contractului de finanţare, să achiziţioneze proporţional cu suma de bani depusă, întreaga cantitate anuală de tomate (sau de alte legume) la preţul de producţie din seră, respectiv la valoarea de 2,58 lei sau 0,63 euro pentru fiecare kg de tomate timp de 5 (cinci) ani începând cu primul ciclu de producţie;
• pentru fiecare comună în parte, Mişcarea Euro-Civică Română se va implica în mod gratuit pentru a sprijini constituirea asociaţiilor micilor cultivatori de legume. Acestea din urmă vor supraveghea programul de investiţii, de asigurare a asistenţei tehnice privind montarea şi exploatarea serelor performante de mică capacitate (S = 500 m²), de asistenţă tehnică prin personal calificat pentru cultura legumelor în sere, pentru controlul calităţii legumelor produse, de preluare, transport, conservare şi comercializare a legumelor, de evidenţă financiar-contabilă şi de efectuare a tuturor plăţilor către cultivatori, contributori şi stat;
• Mişcarea Euro-Civică Română se va implica în mod gratuit în sprijinirea asociaţiilor de legumicultori pentru procurarea la cele mai avantajoase preţuri a serelor performante, împreună cu toate echipamentele auxiliare;
• la solicitarea asociaţiilor de legumicultori, sau al autorităţilor publice locale, Mişcarea Euro-Civică Română, prin membrii săi, se va implica gratuit în asigurarea pe bază contractuală cu autorităţile publice din mediul urban, a cadrului legal şi de protecţie, necesar în vederea comercializării produselor legumicole în condiţii civilizate şi mai ales în folosul cetăţeanului cumpărător.

Aceşti primi paşi reprezintă numai o iniţiativă sumară (fără a considera că s-au epuizat toate elementele specifice de acţiune), dar care evidenţiază că dacă se doreşte cu adevărat să întreprinzi ceva pozitiv, cu puţină iniţiativă, dar mai ales cu un puternic sprijin din partea tuturor cetăţenilor care doresc o viaţă mai bună, acest lucru se poate realiza.

Interesant este de analizat ce poate pierde bugetul de stat în condiţiile în care Guvernul României ar refuza să se asocieze şi să sprijine acest proiect:

1. în condiţiile în care valoarea minimă de participare cu bani pentru un contributor ar fi de 100 Euro, pentru achiziţionarea celor 120.000 de sere, va fi necesar să se apeleze la circa 6.000.000 de contributori, aceştia având timp de 5 ani dreptul de a achiziţiona la preţ de seră o cantitate anuală totală de 547.500 t roşii/an (fără TVA şi alte categorii de taxe şi impozite);

2. producţia de tomate proaspete realizată în microsere (ce se vor amplasa în gospodăriile individuale din mediul rural) şi care va fi destinată pieţei, se va diminua corespunzător, ajungând la circa 1.208.700 t/an, fenomen care se va resimţi pentru o perioadă de cinci ani;

3. fiind vorba despre o cantitate mai mică de tomate care se va comercializa în pieţele din oraşe, valoarea rezultată din colectarea taxei pe valoarea adăugată (TVA) se va micşora. De altfel este de aşteptat ca şi celelalte taxe şi impozite să se diminueze, bugetul statului pierzând în medie pe an circa 78.910.174 Euro/an, sau 394.550.868 Euro pentru toată perioada de 5 ani luată în calcul.

Din acest exemplu se poate concluziona că dacă Guvernul României nu se va implica în sprijinirea şi promovarea acestui proiect propus de Mişcarea Euro-Civică Română, va da dovadă nu numai de lipsă de viziune economică, dar mai ales de o atitudine politică, evidenţiată printr-un dispreţul total faţă de cetăţean şi mai ales faţă de binele României, fapt care va trebui să fie sancţionat drastic de către electorat.

În ultimul episod al acestui serial vom încerca să exemplificăm impactul acestei iniţiative, propusă de Mişcarea Euro-Civică Română, analiză care se va realiza într-un context integrat, demonstrând că pentru a face politică în general, trebuie să stăpâneşti foarte bine sistemele multicriteriale de evaluare, pe baza cărora se vor putea formula priorităţile programelor politice, care trebuie raportate în primul rând la cerinţele cetăţeanului, respectiv la cerinţele întregii societăţi civile, care pe drept cuvânt trebuie să reprezinte "PRIMA PUTERE ÎN STAT".

(Va urma)

Mircea Vintilescu
Constantin Codreanu-Vanderdi

Salvaţi satul românesc – Episodul 3

CUM PUTEM SĂ DENUNŢĂM "CERTIFICATUL DE PROST"

Pentru asigurarea necesarului de tomate din producţia internă, respectiv prin cultivarea controlată în sere performante de mică capacitate (cu o suprafaţă de circa 500 m² fiecare), amplasate în incintele curţilor gospodăriilor individuale, trebuie să valorificăm durabil toate condiţiile favorabile care există şi au fost identificate în mediu rural. Astfel, trebuie puse într-o valoare nouă suprafeţele de teren disponibile din curţile gospodăriilor ţărăneşti, solul necontaminat din aceste spaţii, sursele de apă proprii (fântâni), racordul la reţelele electrice pe care îl au aceste gospodării, accesul care este asigurat la căile de transport rutier (drumuri săteşti sau de interes comunal), forţa de muncă disponibilă ce are o calificare peste nivelul mediu în cultura legumelor şi nu în ultimul rând, dorinţa fiecărei familii din mediu rural de a scăpa de sărăcie şi de a duce o viaţă decentă în cadrul comunităţii în care trăieşte.

La aceste condiţii favorabile existente ar trebui să mai adăugăm şi iniţiativa privată pentru procurarea serelor cu mare productivitate pentru suprafeţe mici de teren, formarea unor firme/asociaţii locale specializate în producerea de răsaduri, acordarea asistenţei tehnice în cultura în regim natural şi controlat al tomatelor, firme care să asigure colectarea, transportul, conservarea, comercializarea şi evidenţa financiar-contabilă a noilor activităţi care urmează a se derula.

În vederea demonstrării că aceste soluţii pot constitui un segment important de a eradica sărăcia nu numai din mediul rural, dar şi de la oraş, vă vom prezenta câteva date tehnice pentru a conştientiza că soluţiile propuse de noi sunt viabile chiar şi pentru perioada de debut al acestor activităţi în mediul rural.

Astfel, dacă am analiza cum se formează preţul de cost pentru obţinerea unui kg de tomate româneşti ce urmează a fi cultivate numai în sistem natural (fără nici un fel de adaos de nutrienţi sau substanţe chimice), într-o seră de mică capacitate care beneficiază de protecţie antigrindină şi de un sistem de dotări şi automatizări performante, sere care se vor amplasa în curtea gospodăriei ţărăneşti, constatăm:

• pentru obţinerea unui kg de roşii, cultivatorul poate cheltui maximum 2,58 lei sau 0,63 Euro (incluzând costurile pentru procurarea de răsaduri, pentru energia electrică şi a apei consumate, forţa de muncă proprie, cât şi alte cheltuieli colaterale);
• preţul de transport la piaţa cea mai apropiată din mediul urban, incluzând şi taxele de comercializare, nu pot să depăşească valoarea maximă de 1 leu/kg de roşii sau 0,25 Euro;
• taxa pe valoarea adăugată (TVA) aferentă comercializării produselor destinate pieţii, în condiţiile în care se va aproba valoarea de 5%, va reprezenta maxim 0,18 lei/kg de roşii sau 0,04 Euro.

În aceste condiţii preţul total al unui kg de tomate româneşti proaspete, cultivate numai în sistem natural şi care ajunge la cumpărătorul din mediul urban sau rural, nu va putea depăşi suma maximă de 3,75 lei sau 0,92 Euro, valoare care anul trecut nu a fost atinsă în nicio piaţă din România, nici măcar la roşiile deteriorate, respectiv de categorie inferioară, care au fost comercializate fie ca "tomate pentru gătit", fie ca "roşii pentru supă sau ciorbă".

O seră performantă, prevăzută şi cu sistem de protecţie antigrindină, dar şi cu numeroase sisteme de automatizare (pentru udat în sistem picurativ, pentru ventilaţia incintei, pentru monitorizarea parametrilor microclimatici din incintă, al gradului de umiditate al solului la rădăcina plantei etc.), poate produce minim 30 kg tomate pe un m² pe tot sezonul de cultură (respectiv pentru o perioadă de 7 luni sau 214 zile), iar raportat la suprafaţa de 500 m² cât se preconizează a ocupa o seră de capacitate mică, producţia pe un sezon poate reprezenta minimum 15.000 kg sau 15 tone/seră.

 

Dacă s-ar asigura finanţarea pentru înfiinţarea unui număr minim de 30 de sere de acest tip în fiecare sat, cele 4.000 de aşezări rurale ar produce în medie numai în curţile gospodăriilor individuale minimum 3 tone de tomate proaspete pe zi, care sunt cultivate în sistem natural şi controlat, acestea beneficiind de o calitate excepţională (atenţie, este incorect să se definească "roşii ecologice"), care ar putea fi disponibilizate atât pieţelor urbane din România, cât şi pieţelor externe din Uniunea Europeană, unde acest tip de produse sunt foarte căutate, având şi un preţ de comercializare mult mai mare.

Raportat numai la cele 4.000 de sate care au fost luate în calcul, ar rezulta un necesar de la circa 120.000 sere mici, care ar putea să obţină o producţie minimă de 1.800.000 tone pe un ciclu de producţie, tomate proaspete şi crescute în sistem natural, cantitate care ar depăşi tot necesarul anual de tomate al românilor, evaluat la circa 1.642.500 tone/an. Rezultă că, în condiţiile în care întreaga producţie ar fi şi industrializată (pentru a se obţine pasta de tomate, sucul de roşii sau alte produse), tot ar rămâne un disponibil pentru export de circa 157.500 tone/an. Menţionăm că în această analiză nu a fost luat în calcul şi producţia de tomate care se obţine în sistemul de cultură al tomatelor în câmp, respectiv în fermele legumicole specializate, întrucât acestea utilizează în tehnologia de producţie şi nutrienţi sau anumite substanţe chimice care pot influenţa calitatea produsului finit.

Pentru asigurarea acestor cantităţi de tomate în curţile gospodăriilor ţărăneşti, forţa de muncă locală care va fi utilizată va fi de circa 480.000 lucrători, respectiv 4 lucrători/seră, ceea ce reprezintă minimum de membrii ai unei familii convenţionale din mediul rural. Toţi aceşti lucrători vor putea plăti din muncă cinstită statului Român (care astăzi desconsideră cetăţenul şi îl îndeamnă să se ducă la muncă în alte ţări), toate taxele specifice pentru micro întreprinderi agricole, taxe care astăzi nu fac obiectul unei fiscalizări serioase. Mai mult, se va putea asigura pentru un minimum de 120.000 de familii din mediu rural, care lucrează în cadrul acestor sere, procurarea gratuită a întregului necesar de tomate de bună calitate pentru un an (estimat la circa 43.800 tone/an), fapt care ar avea un efect benefic imediat asupra îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale ţăranului român.

Dacă am considera că, numai pentru asigurarea necesarului anual de tomate pentru o familie din mediul rural, este nevoie de circa 365 kg/an la preţul de producţie în seră, respectiv de 2,58 lei/kg, ar rezulta un venit suplimentar de 942 lei/familie anual, sau 230 Euro/familie anual.

În condiţiile în care am scădea producţia de tomate destinată consumului propriu al familiilor de cultivatori, ar rezulta o producţie minimă anuală de 1.756.200 tone/sezon/ţară de tomate cultivate natural, de o calitate foarte bună, producţie care ar depăşi necesarul de consum al întregii populaţii din România. Valoarea totală exprimată în bani care ar putea fi creată de aceşti cultivatori numai din producţia de tomate disponibilizată comercializării este estimată la minimum 6.601.555.800 lei/an sau 1.610.135.561 Euro/an (!!! peste un miliard şi jumătate de Euro, bani care aşteaptă să fie produşi numai din această activitate). Această valoare totală se compune în principal din:

• 1.059.308.266 Euro reprezentând costurile efective de producţie a tomatelor în sistem natural în sere performante de mică capacitate;
• 467.198.723 Euro reprezentând taxe colaterale, cât şi pentru transport marfă la pieţe, inclusiv taxele de comercializare;
• 83.628.571 Euro reprezentând taxa pe valoarea adăugată (TVA) rezultată din comercializarea tomatelor.

Dacă din prima valoare realizată efectiv de cultivatori am mai scădea şi valoarea totală a impozitelor percepute de stat, care au fost estimate la suma de 169.489.323 Euro, cultivatorilor le mai revin, sub formă de bani direcţi, minimum 889.818.943 Euro, repectiv cam jumătate din valoarea creată iniţial. Această sumă de bani evidenţiază cât de anapoda realizează statul Român politicile de încurajare a micului producător şi mai ales dezinteresul politicienilor aleşi de noi pentru a pune în aplicare prevederile art. 47(1) din Constituţia Românie, prin care "Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent."

Dar şi în aceste condiţii mai puţin favorabile, dintr-un calcul sumar ar rezulta că o familie de cultivatori ar putea să obţină un venit sigur de minimul de 7.645 Euro pe sezon – în condiţiile în care plăteşte statului toate dările şi achită toate costurile asociaţiei locale, care se va implica în asigurarea asistenţei tehnice şi în preluarea din poartă a producţiei realizate.

Acest venit se va obţine în condiţiile în care fiecare lucrător va lucra în seră circa 2 ore/zi (numai dacă se vor achiziţiona microsere performante şi cu un grad de automatizare crescut). De aici rezultă că venitul minim, dar sigur pentru fiecare lună lucrată de această familie în cele 7 luni în seră, va fi de 1.911 Euro/lună, reprezentând circa 4,55 Euro/oră pentru fiecare lucrător în parte, sau circa 19 lei/oră. Dacă restul timpului aceşti cultivatori ar lucra cu aceeaşi valoare a orei de lucru încă 6 ore/zi, fiecare lucrător ar putea beneficia de un venit de circa 1.092 Euro/lună sau 4.478 lei/lună. În aceste condiţii se pun următoarele întrebări de bun simţ:

• Mai este necesar oare ca românii din mediul rural să se înghesuie la bursele pentru ocuparea temporară a locurilor de muncă din Spania, Germania, Italia etc. unde pot câştiga maximum 600 Euro/lună, în condiţiile în care din aceşti bani vor trebui să-şi plătească cazarea şi mâncarea?
• Este necesar să fim slugi în străinătate şi să fim etichetaţi ca atare, sau să devenim cetăţeni demni la noi acasă, unde va trebui să responsabilizăm toate autorităţile statului asupra modului cum ne cheltuiesc banii pe care noi îi achităm permanent din taxe şi impozite?
• Cum pot argumenta/justifica actualii politicieni acele îndemnuri oficiale că „dacă dorim să câştigăm mai bine trebuie să ne gândim să muncim în alte ţări şi nu în România, întrucât ţara noastră nu poate în prezent să asigure aceste pretenţii fantasmagorice?"

Pentru a putea da un răspuns corect la aceste întrebări va trebui să gândim cu mult discernământ şi mai ales cu mult curaj în momentul când studiem programele politice ale tuturor formaţiunilor de partide care vor participa la viitoarele alegeri şi să identificăm unde este populism, dilentantism şi mai ales incompetenţă şi să sancţionăm prin votul nostru acest comportament atipic pentru un stat europen care a fost adus de către toate formaţiunile politice în pragul colapsului.

Este interesant de a vedea pe bază de date certe cât pierde în prezent statul român şi mai ales toţi cetăţenii săi cu întârzierea promovării unor politici stimulative pentru mediul privat şi mai ales pentru mica producţie agicolă. Cifrele pe care le vom prezenta (în faţa cărora se închină şi regii) sunt de-a dreptul îngrijorătoare, dovedind incapacitatea tuturor guvernanţilor de a scoate România nu numai din recesiune, dar şi din grava criză multiplă (economico-financiară, socială şi morală) în care chiar ei ne-au împins, motivând tot felul de argumente care sunt greu de admis chiar şi de un simplu om care are o pregătire sumară în acest domeniu.

(Va urma)

Mircea Vintilescu
Constantin Codreanu-Vanderdi

Salvaţi satul românesc – Episodul 2

CONDIŢII EXISTENTE ÎN VATRA SATULUI ROMÂNESC

Realităţile:

• pe teritoriul României sunt astăzi peste 4.000 de aşezări rurale – sate;
• în fiecare sat există peste 50% gospodării individuale a căror suprafaţă este de peste 1.500 m², din care aproximativ 500 m² reprezintă teren acoperit cu diferite construcţii (casă de locuit, grajduri, platforme etc.) şi peste 1.000 m² se utilizează pentru diferite culturi agricole (în principal pentru zarzavaturi, porumb, pomi fructiferi, sau viţă de vie);
• terenul destinat culturilor agricole din fiecare gospodărie individuală sătească este utilizat în prezent cu mult sub potenţialul său productiv, obţinându-se producţii modeste şi în general insuficiente pentru asigurarea necesarului de consum al unei familii;
• acest tip de gospodării individuale beneficiază de branşamente la reţeaua aeriană de distribuţie a energiei electrice;
• în curtea fiecărei gospodării de acest tip există o sursă proprie de alimentare cu apă, constituită în principal din fântâni sau puţuri săpate;
• fiecare gospodărie are deschidere sau este racordată la cel puţin un drum de interes sătesc;
• în cadrul acestor gospodării trăieşte în principal câte o singură familie constituită în medie din 5-6 persoane, din care 2 adulţi, 2 tineri sau copii şi 1 sau 2 persoane de vârsta a treia;
• persoanele apte de muncă din cadrul fiecărei gospodării au o calificare medie în cultura legumelor atât în sistem extensiv, cât şi în sistem intensiv;
• majoritatea persoanelor adulte din cadrul familiilor din aceste gospodării nu au locuri de muncă stabile, având un grad de sărăcie acut, veniturile sigure în bani fiind constituite din alocaţiile pentru îngrijirea copiilor sau din ajutoare sociale acordate de stat;
• foarte multe familii au un grad mare de îndatorare la diferite instituţii bancare lucru care poate pune în pericol pierderea unei părţi a proprietăţii reprezentate prin bunurile gospodăreşti, sau chiar a gospodăriei individuale;
• sistemul de aprovizionare al satelor cu diferite bunuri destinate consumului alimentar este deficitar atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, majoritatea sătenilor preferând să se aprovizioneze cu bunuri alimentare şi agricole de la cel mai apropiat oraş, existând persoane care fac zilnic naveta în acest scop între sat şi oraş;
• raporturile de colaborare dintre populaţia rurală şi cea urbană este de indiferenţă sau de un dezinteres total în sprijinul întrajutorării reciproce, întrucât ţăranul român practică o agricultură de subzistenţă (doar pentru satisfacerea necesarului pentru sine şi familia sa), iar în situaţia în care are un mic disponibil de produse agricole le comercializează la oraş la preţuri nejustificat de mari, respectiv peste valoarea produselor similare asigurate din import;
• la nivelul majorităţii comunelor/satelor din România nu există programe şi/sau politici eficiente de valorificare şi utilizare durabilă a potenţialului cadrului natural din vetrele satelor şi nici a forţei de muncă disponibilă.

 

Aceste condiţii explică în mare măsură gradul de sărăcie major în care trăiesc locuitorii din satele româneşti, sărăcie care afectează în primul rând sănătatea individului şi nu în ultimul rând întregul popor român. Pentru a preîntâmpina extinderea şi acutizarea acestui fenomen, trebuie să ne responsabilizăm fiecare cetăţean în sensul de a găsi soluţii şi mijloace de a ieşi împreună din acest defectuos sistem economico-politic pentru a aspira la bunăstare.

O primă problemă pe care o supunem analizei şi dezbaterii din care să poată rezulta atitudini şi mai ales acţiuni se referă la conceptul "practicării agriculturii performante pe loturi mici, în gospodăria sătească" deci nu în câmp, sau pe suprafeţe de terenuri mari. Acest concept încearcă să reactualizeze pe baze noi acţiunea lansată de Regele Carol I privind "agricultura casnică", oferind astfel un mijloc de ridicare a bunăstării la sate şi de dezvoltare a bazei de producţie agricolă, existente încă de la începutul secolului al XX-lea.

Ca studiu de caz, încercăm să ne referim cu o exemplificare concretă la modul cum am putea combate sărăcia atât în mediul rural, cât şi la nivelul bugetului consolidat de stat pornind de la asigurarea cantităţilor de tomate (banalele roşii) pentru consumul populaţiei utilizând atât de practica acestui concept, cât şi de obiectivele şi principiile de acţiune formulate de MIŞCAREA EURO-CIVICĂ ROMÂNĂ.

 

În procesul de analiză s-a pornit de la ipoteza că la nivelul populaţiei din România se consumă în medie 91 kg tomate pe an în diferite forme: tomate proaspete, tomate prelucrate industrial sub formă de pastă de tomate, suc de roşii, roşii în bulion etc.

Pornind de la ipoteza că pe teritoriul României încă mai supravieţuiesc în jur de 18 milioane de persoane, ar rezulta un necesar anual de tomate de 1.642.500 tone/an, ceea ce reprezintă o piaţă cu potenţial considerabil. Acest necesar este asigurat în prezent doar în mică proporţie din producţia internă, respectiv circa 35% sau 574.875 tone/an. Restul de 65% sau 1.067.625 tone/an se asigură din import. Pentru achiziţionarea acestei cantităţi de tomate, cei aproximativ 18 milioane de potenţiali cumpărători scot din buzunar minimum 8.212.500.000 lei anual, sau 2.003.048.780 Euro anual (!!! două miliarde de Euro calculate pentru un curs de schimb de 4,10 lei/1 euro). Referitor la comercializarea acestor cantităţi de tomate, pentru aceste sume de bani introduse în circuit, statul român ar fi trebuit să încaseze la bugetul de stat, numai sub formă de T.V.A. (calculat pentru valoarea de 24%), minim 387.686.861 Euro anual (dacă nu chiar dublu), sumă de bani din care la buget nu a ajuns nici măcar 15%. De aici poate rezulta şi o primă explicaţie la întrebarea firească: De ce suntem aşa de săraci? De ce nu avem astăzi bani pentru învăţământ, sănătate, pentru plata pensiilor şi salariilor etc.?

 

Este de neacceptat că nu ni se oferă nici un fel de explicaţie pentru faptul că am ajuns în această situaţie, în care numai cu 20 de ani în urmă România îşi asigura integral din producţia proprie tot necesarul de tomate pentru consum proaspăt sau industrializat, asigurând totodată pentru piaţa ţărilor membre CAER un minim de 25% din solicitări, cât şi cantităţi considerabile pentru alte pieţe externe unde comerţul exterior se făcea pe valută forte. Cum putem explica noi această situaţie incredibilă, care a făcut cetăţeanul român dependent de importul de tomate într-o ţară în care aceste produse se realizau preponderent în cultură extensivă de câmp:

• în primul rând scăderea producţiei interne de tomate cu scopul de a accepta importul masiv al acestor produse este rezultatul unor succesiuni de decizii politice în spatele cărora se ascund interese majore financiare care sunt percepute sub diferite forme de către toţi care sunt implicaţi în cârmuirea României;
• dezinteresul arcului politic de a reglementa producţia şi comerţul cu tomate se explică tot prin interesele obscure ale celor care fac parte din instituţiile abilitate ale statului care au atribuţii în acest domeniu, aşa ajungându-se la următoarele situaţii:
  • în comerţul cu tomate se produce cea mai mare evaziune fiscală tolerată sau chiar încurajată de politic;
  • importul de tomate, indiferent din ce ţară se face, introduce pe piaţa românească produse cu o calitate necorespunzătoare, în care concentraţiile în produse fitofarmaceutice (pesticide) în compuşi ai azotului (nitriţi, nitraţi) şi conservanţi de diferite tipuri depăşesc cu mult limitele maxime admise în cadrul Uniunii Europene, explicându-se prin aceasta şi numărul mare de pacienţi care sunt afectaţi de boli cancerigene, fenomen care ia o mare amploare mai ales în rândul populaţiei tinere şi la copii;
  • comerţul cu tomatele produse în ţară este nereglementat, tolerându-se comercializarea în pieţe de produse a căror calitate nu se cunoaşte de către cei care permit comercializarea acestor produse, fiind tolerate şi diferitele forme de comerţ primitiv cum ar fi desfacerea acestor produse la şanţul străzii sau al drumurilor, cât şi la poarta producătorului individual;
  • organele abilitate nu fiscalizează comerţul cu tomatele aduse în pieţe, cu toate că preţul de desfacere al acestora este egal cu cel al tomatelor din magazinele unde se presupune că ar include şi TVA-ul aferent;
  • comercianţii de tomate nu sunt obligaţi de către statul român să-şi asume răspunderea pentru calitatea produselor prezentate la vânzare, iar instituţiile abilitate ale statului care sunt plătite de contribuabil pentru a desfăşura această activitate nu se implică sub nici o formă în acest domeniu; astfel, la nivelul comerţului aşa-zis organizat din magazine şi pieţe cât şi la nivelul comerţului stradal nu se pot face diferenţieri de preţ şi calitate pentru toate categoriile de tomate vândute cetăţeanului român.

Numai pornind de la aceste sumare considerente putem aprecia ca nonperformantă toată activitatea desfăşurată de către toţi cei pe care noi îi plătim ca să ne apere interesele. Această problemă devine foarte gravă când ne gândim că toate aceste formule primitive de administrare şi comerţ afectează grav starea de sănătate a cetăţenului român, faptă care este foarte serios pedepsită în toate ţările civilizate din Europa şi nu numai. Din acest punct de vedere putem considera că aceşti salariaţi nu sunt numai incompetenţi, ci şi criminalii poporului român, ei trebuind să fie judecaţi în viitor ca atare. Pentru a stopa toate aceste disfuncţionalităţi, un grup de specialişti din cadrul MIŞCĂRII EURO-CIVICE ROMÂNE s-au implicat şi vă prezintă următoarea soluţie:

"Asigurarea întregului necesar de tomate numai din producţia internă, respectiv prin cultivarea controlată a acestora în sere performante de capacitate mică (500 m²) amplasate în incintele curţilor gospodăriilor individuale din mediul rural."

(Va urma)

Mircea Vintilescu
Constantin Codreanu-Vanderdi