Cuvântul indulgenţă din latină indulgentia însemna la originea lui favoare. În dreptul roman şi în Vechiul Testament din Biblia Vulgata (Isaia 61:1) cuvântul era folosit pentru a exprima eliberarea de la o pedeapsă. În limbajul teologic, acelaşi cuvânt poate semnifica mila lui Dumnezeu. Dar sensul adevărat al cuvântului indulgenţă, aşa cum a fost tratat de-a lungul timpului şi mai ales de Biserică, reprezintă de fapt o iertare temporară pe care o primeşte cineva pentru că a păcătuit, dar căruia, cu ajutorul acestei indulgenţe, i se iartă vina. Printre sinonimele indulgenţei în antichitate, se numără cuvinte precum pax, remission, donation, condonatio.
În Biserica timpurie, începând cu secolul al III-lea, autorităţile ecleziastice au permis ca un confesor sau un creştin care aştepta martiriul, să intervină în numele altui creştin, pentru ca acestuia din urmă să i se scurteze penitenţa canonică.
Atunci mi-a fugit imediat mintea la situaţia actuală, cea cu Gigi Becali şi condamnarea lui controversată la trei ani de închisoare cu executare. Nu am să spun aici dacă sunt o “fană” a lui sau nu. Este de ajuns faptul că toţi “apărătorii” la toate “toc-şoaiele” de pe toate canalele TVse simt de la bun început obligaţi (de cine?!) să specifice cu insistenţă că sunt sau nu simpatizanţi ai lui Gigi Becali (“apărători” = cei care apar la TV), de parcă asta ar avea vreo importanţă pentru partea adversă sau pentru posteritate.
Când Gigi Becali (un creştin, supus la o penitenţă, adică mai pe înţelesul tuturor în accepţiunea timpurilor prezente, condamnat la trei ani de închisoare cu executare) a dat ultimul său interviu în faţa camerelor în Parlament, a spus printre altele că nu îi este ruşine să ceară graţierea de la Preşedintele Băsescu (alt creştin, care-şi aşteaptă martiriul, probabil după 2014). Cum se repetă istoria!
În anul 517 Conciliul de la Epaon a înlocuit penitenţele canonice severe cu ceva mai acceptabil, aşa că a devenit un obicei, o cutumă, ca aceste penitenţe să fie compensate prin muncă impusă, rugăciuni, posturi negre şi chiar plata unor sume fixe de bani, în funcţie de gravitatea faptei. Prin secolul al X-lea, unele penitenţe au fost chiar compensate cu donaţii pioase, pelerinaje sau munci merituoase similare. Apoi, în secolele XI şi XII valoarea penitenţelor a început să fie asociată cu penitenţa canonică. La Conciliul de la Clermont din anul 1095, Papa Urban al II-lea a considerat participarea la Cruciade drept echivalentul unei penitenţe complete.
Teologii au privit către mila Domnului, către valoarea rugăciunilor din Biserică, către meritele sfinţilor, ca baze ale acordării indulgenţelor. În jurul anului 1230 s-a introdus ideea “tezaurizării” indulgenţelor.
Indulgenţele au devenit foarte populare în Evul Mediu, ca o recompensă pentru pietate, pentru înfăptuirea de fapte bune, creştineşti, din punct de vedere al Bisericii Creştine. Dar în anul 1567, Papa Piul al V-lea a anulat toate aceste garanţii ale indulgenţelor şi a introdus o taxă pentru fiecare indulgenţă primită (un fel de tranzacţie cu Domnul prin intermediul trimisului său, Papa, cu puteri depline asupra supuşilor – prostimea). După care au urmat abuzurile. Pentru orice indulgenţă vândută, se duceau negocieri acerbe pentru a se obţine o sumă cât mai mare de bani în numele Bisericii. “Iertătorii profesionişti” (quaestores în limba latină) care erau trimişi să colecteze sumele de bani pentru o anumită faptă considerată păcat, practicau vânzarea fără restricţie a tuturor indulgenţelor din acea vreme. Mulţi dintre aceşti quaestores (chestorii de azi?!) depăşeau învăţăturile Bisericii printr-un zel dus la extrem şi promiteau recompense imposibile precum şi salvarea de la pedeapsa veşnică, iar totul era făcut în schimbul unei sume de bani cât mai consistente. Cu permisiunea Bisericii, indulgenţele au devenit o sursă pentru proiectele costisitoare ale acesteia, cum ar fi Cuciadele, ridicarea de catedrale, precum şi cumpărarea de terenuri în folosul capilor Bisericii (adică pentru ei înşişi). Şi pe vremea aceea se falsificau documente prin care se declara că indulgenţele vândute garantau exonerarea de pedeapsă (graţierea de astăzi). De atunci, indulgenţele au cunoscut o dezvoltare extremă, considerând longevitatea aplicării lor şi calea lor de iertăciune.
Gravură de Israhel van Meckenem (1490) Mass of Saint Gregory
Documentele false cu indulgenţe de sute şi chiar mii de ani au început să fie înregistrate de-a lungul istoriei. În 1392 Papa Bonifaciu al IX-lea a scris Episcopului de Ferrara condamnând practica unor membri din ordinele religioase care consideau că sunt autorizaţi de Papă să ierte tot felul de păcate în schimbul unor sume exorbitante de bani.
Ce nu este însă o indulgenţă. Nu este o permisiune de a comite un păcat şi nici nu garantează vreo putere anume. Nu este iertarea vinii de a păcătui. Presupune doar că păcatul a fost deja iertat. Nu este o exonerare de la lege sau de la vreo datorie şi nici iertarea de la vreo obligaţie. Mai presus de toate, indulgenţa nu garantează salvarea cumpărătorului acesteia de la trecerea prin Purgatoriu (conform teoriei creştine).
Revenind la prezent, am descoperit cu stupoare că neguţătorul de indulgenţe pentru Gigi Becali este Zeus (cum îl numeşte adesea Victor Ciorbea pe ştiţi dvs. cine). Graţierea pe care se pregăteşte să o ceară Gigi Becali întru fericirea familiei sale, este de fapt indulgenţa despre care vorbeam că se vindea şi se cumpăra pe sume exorbitante de bani începând cu Evul Mediu. România se pare că încă se află într-un Ev Mediu prelungit, strict din punct de vedere al mentalităţii unui procent de 40% care încă mai crede că Soarele se învârte în jurul Pământului, în care acelaşi procent nu cunoaşte că omul a coborât pe Lună în anii ‘60. Nu mă mai miră faptul că se va lua în calcul ca “cel mai mare hoţ al statului din 1996 încoace” adică cel care a “păgubit statul român” cu o punguţă cu patru sute mii de arginţi, să nu cumpere o singură indulgenţă (graţierea) de la Zeus, pe principiul ca de la creştin la creştin, căci oameni suntem şi suntem supuşi greşelilor. Isus spunea că nu a venit aici pentru oamenii sănătoşi ci pentru cei bolnavi.
Suntem o societate bolnavă. Boala noastră se numeşte ignoranţă. Iar de această ignoranţă profită capii (indiferent de vremuri şi denumiri). Cu cât poporul este mai ignorant, mai înfometat, mai needucat, mai îndobitocit, cu atât este mai facil de stăpânit, de manipulat, de încarcerat şi de executat. Unii spun că s-a făcut dreptate. Alţii vorbesc de o justiţie pusă sub semnul întrebării. Nu poţi să treci uşor cu vederea faptul că păgubirea Bancorex a fost considerată mic copil pe lângă ce a păcătuit Gigi Becali tot în acea perioadă cu schimbul de terenuri cu armata! Nu poţi să nu te întrebi, dacă mai ai încă un neuron, ce e cu “afacerea Căşuneanu”, ce e cu “dosarul flota”, ce e “casa din Mihăileanu”, ce este “afacerea ALRO” şi multe altele. Iar creştinul care-şi aşteaptă martiriul este acum obligat să vândă o indulgenţă creştinului care vrea să o obţină (solicitarea graţierii). Şi cum ambii creştini sunt şi oameni de afaceri recunoscuţi (unul sub acoperire, celălalt la vedere), nu pot să nu mă întreb care va fi miza.
Cine cui va vinde indulgenţa lui Gigi Becali?! Este clar că va exista un singur neguţător, capul suprem sub care supuşii acestui pământ, România, nu crâcnesc, acel quaestore cu puteri de guvernator, date de o hidră mult mai periculoasă (căci tot suntem în anul Şarpelui de apă).
Români, dormiţi liniştiţi ! Guvernatorul veghează somnul vostru dulce, cu indulgenţe de la Hidră !
Mona Bernhardt-Lörinczi
