Sărbătoarea Crăciunului în anul de graţie 2012

18

Am apucat să trăiesc şi acest sfânt moment din viaţa creştinătăţii. Cu multă emoţie în suflet am încercat să respect tradiţia acestui mare eveniment şi să mă comport mai ceva ca un bun creştin atât faţă de cei din jurul meu, cât şi faţă de cei mai puţin apropiaţi mie.

38

Cu mult regret am constatat că pentru foarte mulţi români această sărbătoare are doar semnificaţie de mare chiolhan. Am conştientizat că pentru cei mai mulţi semeni de-ai noştri valorile acestei naţii nu reprezintă nimic, sau poate că nici nu le cunosc. Îngrijorător este că valorile spirituale ţi tradiţiile româneşti au fost total neglijate şi de cei care au obligaţia morală de a le promova. Mă refer aici la toţi demnitarii noştri proaspăt aleşi sau acceptaţi (Preşedintele ţării, Preşedintele Senatului, al Camerei Deputaţilor, Premierul, deputaţii şi senatorii, minişti etc.).

images

Nici unul dintre aceşti aleşi ai neamului nu au dorit să fie colindaţi, cu toate că toţi se pretind a fi buni creştini. Unii se dau pe derdeluş, alţii se îmbuibă cu bucate şi băuturi, unii se plimbă prin lume considerând în mod greşit că această perioadă este o bună vacanţă pentru relaxare sau distracție. Nu am văzut vreun demnitar, care în campanie alerga să dea tot felul de plocoane electoratului naiv, să se ducă aşa cum se cuvine cu daruri la azile, orfelinate, la oamenii amărâţi sau pe la rudele mai sărace. Dacă înainte de alegeri toţi candidaţii alergau pe la biserici, de Crăciun nici nu s-au sinchisit să aprindă măcar o lumânare.

57

Ce pot înţelege din acest comportament? Aceşti oameni nu mai au nimic comun cu neamul românesc. Nu mai au nimic nici cu respectarea principalelor valori umane, dar nici cu tradiţiile care ne-au ţinut legaţi pe acest pământ. Pentru că ne merităm aleşii, pot spune acum fără să greşesc că suntem o turmă care tolerăm o populaţie înapoiată, needucată, lipsită de aspiraţii, chiar fără Dumnezeu. Dacă vom continua aşa, se duce de râpă totul, inclusiv noi cei care asistăm neputincioşi la glorificarea mitocăniei.

45

Sper din tot sufletul ca aceste lucruri să se îndrepte cât mai curând posibil, să începem să învăţăm ce înseamnă să fi şi să ne comportăm ca un popor educat, să devenim cu adevărat un segment european care, cu mândrie, să poată spune că suntem români! Pentru că avem cu ce să ne mândrim. Din păcate, până acum nu prea avem cu cine să ne mândrim iar acest lucru este cel mai trist.

58

Poate că s-ar cuveni să spunem, în loc de LA MULŢI ANI, o nouă frază:

LA MAI MULTĂ CONȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE CIVICĂ ROMÂNEASCĂ!

xmasnewyear

Mircea Vintilescu

Iluzii… iluzii… iluzii

În curând va începe campania electorală în România.

Que sera, sera! Vor spune unii mai puţin informaţi. Alţii vor lupta din răsputeri ca să convingă electoratul că statutul lor din “opoziţie”, adică ARD = PDL (culoarea portocalie disimulată în vernil, roz, mov şi toate culorile curcubeului) va “reporni inima României” pe care tot ei au băgat-o în comă prelungită de opt ani.

Va fi o campanie dură, aşa cum spun toţi analiştii politici. Cât de dură, vom vedea. Mai dură decât tăierile de salarii şi de pensii… Iar dacă va fi mai dură, asta s-ar putea referi la violenţe verbale, bătăi, injurii, defăimări, calomnii şi multe altele, de care românii, dar mai ales cei din actuala opoziţie, alături de aliaţii lor “de încredere” vor face uz din plin.

Până la campanie mai este o săptămână. Folosesc prilejul ca să vă prezint “iluzii… iluzii” (nu surprize… stupize) ca să vă descreţiţi frunţile şi să hotărâţi, privind imaginile, cu cine veţi vota.

Nu uitaţi, iluziile sunt pretutindeni în jurul nostru, de la afecţiunea unui partener până la iluzia unei vieţi întregi. Alegerea este a dvs. Cu ce iluzie vreţi să trăiţi de acum încolo sau ce iluzie v-a fost spulberată de realitatea dură la care toţi suntem supuşi.

Vizionare plăcută. Lucrările sunt nemaipomenite.

illusion 02illusion 01

illusion 03

illusion 05illusion 04

illusion 07illusion 06

illusion 10illusion 08

illusion 12illusion 11

illusion 14illusion 13

illusion 16illusion 15

illusion 18illusion 17

illusion 19

illusion 21illusion 20

illusion 22

illusion 23

Mona Bernhardt-Lörinczi

Amărăciunea unei aniversări

Cu o săptămână înaintea începerii anului universitar 2012-2013, am avut plăcerea să particip alături de mai mulţi foşti colegi, la aniversarea a 40 de ani de la absolvirea unei facultăţi a Universităţii din Bucureşti (nu îi dau numele pentru că nu vreau să o fac de râsul lumii).

Interesant a fost faptul că din anul 1972 şi până în prezent, mulţi dintre noi nu au avut ocazia să se vadă, sau să se întâlnească în acest rătimp. Şocul a fost total în condiţiile în care primul contact cu foştii colegi s-a realizat în faţa facultăţii. Se făceau pariuri dacă pot recunoaşte pe X sau pe Y, apoi dacă Z se va prezenta la această reuniune şi mai ales cum va arăta.

Surpriza cea mare a fost când am intrat în Facultate. Aici timpul parcă a îngheţat, aceleaşi holuri neinspirat pavoazate, grupurile sanitare aidoma vremurilor trecute, aceleaşi uşi rebegite la intrarea în amfitreate.

Fiind o aniversare cu o asemenea semnificaţe emoţională (prima întâlnire după 40 de ani), decanatul a hotărât să fim găzduiţi în cel mai important amfiteatru. La intrare am crezut că ni se face o surpriză în privinţa mobilierului, sau mai precis am crezut că primele rânduri de bănci au fost preluate de la muzeul Universităţii şi montate special pentru noi, ca să putem rememora mai uşor anii studenţiei. Pe parcurs, am constatat cu regret că erau bancile în care am audiat cursurile cu 44 de ani în urmă, adică tot dărăpănate, cu diferite măzgăleli pe pupitru, iar scaunele acumulaseră şi ele patina vremii fiind nu numai incomode, dar şi multe total nefuncţionale.

Am constatat că s-a schimbat totuşi ceva: TABLA DE SCRIS. Iniţial, în perioada 1967-1972 erau în fiecare amfiteatru câte 2 table culisabile, cu ştergerea cretei automat ce se umplea una din ele. Acum erau tot 2 table de sris, dar normale şi mult mai mici, fără nici un fel de sisteme culisabile, nici măcar ca cele primitive din perioada amintirilor mele.

În timpul desfăşurării ceremonialului am avut pentru câteva momente senzaţia că trăiesc într-o atmosferă humboldiană şi că particip la inagurarea acestui sfât lăcaş de educaţie şi cultură de pe vremea lui Caragiale. Când am revenit la realitate am început să tremur de mânie, conştientizând că această facultate are peste două secole în spate şi peste 20 de ani de tranziţie.

Mă întrebam unde s-au dus banii mei în calitate de contribuabil? Probabil numai în salariile celor care predau, căutam eu să-mi dau sigur răspunsul. Dar banii de la studenţii cu plată unde or fi? Aici m-am blocat pentru că am aflat că peste 50% din cursanţii unui an sunt plătitorii unor taxe substanţiale pentru a frecventa această instituţie de stat a învăţământului superior. Am zis aşa, ca pentru mine, că este vorba de un managemet defectuos şi am încercat să închei acest subiect de analiză comparativă, căci nici nu prea aveam ce compara.

La sfârşitul ceremonialului am aflat un alt lucru trist, referitor la structura corpului profesional. În acest an universitar nu mai predau profesorii consacraţi care fără voia lor s-au apropiat de vârsta pensionării. Am costatat prezenţa a foarte multor cadre didactice tinere, fără experienţă profesională, fără performanţă în domeniu şi mai ales fără o reputaţie. Mi s-a precizat că acest lucru se datorează reformei din învăţământul superior, dar am fost asigurat că lucrurile vor merge înainte, iar facultatea nu se va închide.

Mimând un zâmbet care se traducea în sufletul meu cu un pumn de lacrimi, am replicat că mă bucur că nepoţii mei nu au înclinaţii spre acest domeniu ştiinţific şi am pornit spre locul unde trebuia să ciocnim un pahar de şampanie în cinstea revederii noastre.

Reflectând asupra acestor evenimente mă întreb dacă învăţământul superior de stat ne mai este folositor cu ceva. Mă întreb de ce se tolerează ca învăţământului universitar de stat să facă concurenţă învăţământului superior privat şi cu ce este mai performant acesta faţă de facultăţile private? Este astăzi capabil învăţământul superior de stat să scoată absolvenţi care să se poată integra rapid în colectivele de muncă în care se doreşte să activeze? Poate învăţământul superior de stat românesc să asigure absolvenţi care să concureze cu semenii lor din ţările membre ale Uniunii Europene?

Din punctul meu de vedere, la toate aceste sumare întrebări pot răspune cu un categoric NU. Iată că noi contribuabilii, finanţăm astăzi şi neperformanţa totală din învăţământul superior de stat, alături de alte domenii unde se pretinde că ni se duc banii noştri din taxe şi impozite. Îmi vine acum să râd de figurile imbecile ale politicienilor care au participat în mod festivist la deschiderea acestui nou an universitar. Dar râsul se tranformă în plâns când constat că această stare jalnică este finanţată de NOI, CONTRIBUABILI INDIFERENŢI ŞI IGNORANŢI.

În asemenea condiţii TREBUIE SĂ CONŞTIENTIZĂM CĂ NOI NU FINANŢĂM UN ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR PERFORMANT, CI FINANŢĂM ŞOMAJUL ABSOLVENŢILOR, NE FINANŢĂM UN TRAI SĂRĂCĂCIOS ŞI PLIN DE RISCURI, NE FINANŢĂM PENSII MIZERE ŞI MAI ALES INSATISFACŢII ZILNICE ÎN TOATE DOMENIILE.

Putem schimba în bine această situaţie inacceptabilă pentru România, numai dacă înţelegem să participăm în calitate de cetăţeni responsabili la destinele societăţii noastre. Trebuie să milităm şi să cerem ca instituţiile abilitate ale statului să prezinte periodic contribuabilului performanţa instituţiilor aflate în subordine, trebuie ca noi să participăm la stabilirea indicatorilor de evaluare a performanţelor şi mai ales la respectarea lor. Cu cât ne vom grăbi mai mult spre acest domeniu, cu atât ne va fi fiecăruia din noi mai bine. Iar dacă nu vom înţelege că implicarea noastră acum este mai necesară ca aerul, atunci vom conserva pentru mult timp tradiţionala PROSTIE ROMÂNEASCĂ.

Mircea Vintilescu

Ia PRIVATIZAREA, neamule!!!

Vă pup pe suflet, români (cum spune Condurăţeanu, mare om la OTV).

Aţi auzit bine, se oferă privatizare contra voturi politice, indiferent că ele vin de la gospodinele ahtiate de serialul Elodia, de la oligofrenii care încă se mai uită în gura ştirbă a lui Dan Diaconescu (în direct) alias DDD, sau de la frustraţii acestei ţări greu încercate de tot felul de intelectuali “selecţi” gen MRU (Mihai Răzvan Ungureanu), creştin convins, altfel declarat de dreapta dreptei, om de caracter ca şi Baconschi, care vă cheltuie banii pe uleiuri selecte şi unguente de marcă, dar şi pe bunătăţi care mai de care mai răsunătoare şi mai costisitoare pentru foalele lor super-dezvoltate, ca să nu mai amintesc de chiriile enorme de la Paris.

Ia PRIVATIZAREA, neamule!!! Este strigătul lui DDD printre tot felul de declaraţii în faţa tuturor reporterilor şi camerelor de luat vederi de la toate televiziunile din România, care de ceva timp s-au transformat în ziare de scandar sau în tabloide puternic mediatizate.

Jos labele de pe Oltchim! Se aude tot mai des acest deziderat, fără ca prostimea să înţeleagă de fapt traducerea exactă al acestuia, adică: Dă-te tu la o parte de pe scaun să mă aşez eu ca să fur mai vaşnic.

Şi toate acestea în numele poporului, pentru popor şi pentru cei nevoiaşi…

Mă uluieşte din ce în ce mai mult discursul, care se vrea sobru, cu mesaj politic, al tuturor de pe scena acestei telenovele, transformată de DDD într-un nou serial gen Elodia, unde încă nu au apărut Magda Ciumac cu dansul ei lasciv pe muzică de manele de pe biroul marelui OTV-ist, alături de buna sa amică, Nichita, haidamaca aceea cu voce de bărbat şi cu o exprimare ca la uşa cortului. Nu a apărut nici Tolea Ciumac cu tomberonul, dar… nu este timpul pierdut. Se pare că dacă Tolea Ciumac nu a reuşit să-l vâre în tomberon în direct pe DD, o să reuşească poate o mână de oameni înfometaţi şi minţiţi de la Oltchim. Sau poate chiar poporul pe care DDD îl invocă mai tot timpul în toate acţiunile sale, ca un paravan din ce în ce mai fragil pentru averea sa nesimţită, câştigată într-un timp extrem de scurt, comparativ cu toate averile marilor clanuri din lume, care în generaţii şi generaţii au muncit cinstit şi şi-au închinat imaginaţia şi competenţa unui scop şi ţel nobil. Acela de a fi în folosul oamenilor.

Mă siderează cum mai poate cineva în acest secol să mai creadă faptul că un ditai bogătanul se poate gândi la popor, la pulime, cum spunea cineva, când însăşi avuţia pe care o are, licit sau ilicit este destinată numai lui.

Dar în România de astăzi, care încă se mai târăşte în Evul Mediu (e adevărat, netimpuriu) jocurile se fac altfel. Ia fiecare ce vrea de la oricine, înfulecă pe săturate, îşi face metehnele cu tot felul de bunuri ale tuturor, şi le însuşeşte fără explicaţii (haideţi domniţă, doar sunt prostiuţe… ce naiba) şi apoi propovăduieşte în faţa prostimii buna cuviinţă, austeritatea, abstinenţa, iubirea celui sărăcit, ajutorarea celor oropsiţi şi mai presus de toate… “vă reamintesc”: lupta pentru popor şi în slujba poporului, pentru ca ciocoimea să ia labele jos de pe averea poporului.

Dar nu se întreabă nimeni care este de fapt averea poporului, acela pe care-l invocă toţi îmbuibaţii din banii storşi de la popor, care de fapt sunt cetăţenii români. Ei da, vă spun eu care este averea poporului în viziunea mea. Vă spun eu care şi cum arată oamenii pe care-i invocă toţi cu mare emfază, dar vă las pe voi să decideţi ce mai este de stors de la ei.

Şi cum o imagine face cât o mie de cuvinte, priviţi cu atenţie mai jos şi pe urmă… vă pup pe suflet, români, dacă v-a mai rămas şi acela!!!

 

 

 

 

 

 

 

Mona Bernhardt-Lörinczi