În fiecare zi din ultima săptămână citesc mai peste tot diferite statistici referitoare la gradul de afectare a populaţiei feminine din România datorită cancerului la sân. Sunt cifre îngrijorătoare pentru un cetăţean responsabil aflând că una din 8 femei riscă să facă cancer la sân, sau că anual mor 40.000 de femei datorită cancerului la sân.
Pentru un om mai puţin informat sau pentru un imbecil, aceste cifre nu spun nimic şi nici nu-l mobilizează să ia o atitudine în acest domeniu. Personal, ca specialist care am ceva preocupări colaterale şi în acest domeniu, constat că nu suntem informaţi corect (şi asta nu ştiu pentru a câta oară) despre acest flagel şi nu numai.
Astfel, transformând în cifre datele procentuale din statisticile enunţate, constatăm că anual, circa 1.000.000 de femei riscă să dobândească această boală cruntă numită cancer mamar sau cancer la sân. Într-o variantă foarte optimistă se estimează că aproximativ 400.000 de femei anual reuşesc nu numai să identifice acest risc, dar să-l şi elimine. O altă categorie de circa 600.000 de femei care au identificat acest risc şi au fost diagnosticate cu cancer la sân, încep traumatizantul tratament. Tot în variante foarte optimiste, se consideră că aproximativ 200.000 de paciente au norocul să se vindece, să amelioreze sau să inhibe evoluţia acestei boli.
Aproximativ 400.000 de femei afectate de această boală, constată în fiecare an că ar putea avea ceva şanse de a mai supravieţui dacă acceptă formule foarte agresive de tratament şi consimt să-l urmeze. Din nefericire, conform statisticilor, circa 40.000 de femei nu rezistă la acest tratament şi mor, declanşând o adevărată dramă în familiile lor. Restul de aproximativ 360.000 de femei anual, rezistă acestui tratament agresiv, asumându-şi nişte repercusiuni foarte grave identificate sub diferite forme de handicat (mutilări operatorii, afectarea definitivă a fertilităţii, mutaţii genetice etc.), care transformă pe această nobilă fiinţă umană din femeie în INDIVID.
Pe lângă această boală, statisticile uită să mai prezinte fie şi numai procentual persoanele feminine care sunt afectate de cancerul de col uterin, boală în urma căreia mortalitatea este mult mai mare, iar handicapul rezultat din tratamentele primitive care se practică în România este deosebit de semnificativ. Ca om care am fost pacient prin clinicile oncologice pentru tratarea unui alt tip de boală canceroasă specific atât bărbaţilor cât şi femeilor, pot să vă spun cu date certe că persoanele care au norocul să scape cu viaţă din această cruntă încercare cu boala, sunt victimele unor suferinţe fizice şi psihice cumplite, suferinţe care le afectează capacitatea de muncă pe o perioadă lungă de timp, că bucuria de a supravieţui, de multe ori se transformă în chin şi ură personală, constatând că boala nu numai că le-a furat ani buni de viaţă şi fericire, dar i-a adus în situaţii financiare foarte grele, deoarece costurile tratamentului din timpul bolii, dar şi din lunga perioadă de convalescenţă operatorie sau psihică reprezintă o povară greu de dus sau de suportat de către familie.
Nu multe sunt persoanele care apelează la tratamente în străinătate, situaţie în care costurile sunt mult mai mari dar şi mult mai greu de suportat. Şi în aceste condiţii pentru cei care supravieţuiesc efectelor post traumatice sunt de aceeaşi intensitate şi cu aceleaşi repercusiuni.
Am apelat la aceste cifre pentru că am avut ocazia să particip în anul 1998 la un incredibil eveniment. Astfel, Fundaţia ROMÂNIA DE MÂINE, putea accesa fonduri nerambursabile în valoare de peste 380 milioane Dolari, pentru a construi un centru universitar modern, un spital universitar ultramodern cu pavilioane speciale de pediatrie, pentru maturi, cu secţii ultramoderne de oncologie şi altele, apoi pentru construcţia unui hotel de 5 stele pentru cazarea profesorilor universitari străini care trebuiau să predea la această universitate, dar să şi lucreze ca experţi în noua clinică universitară. Condiţia pusă de finanţator era ca investiţia să se realizeze integral şi cu toate obiectivele nominalizate în zona centrală a Capitalei.
Conducerea Fundaţiei a făcut toate demersurile începând cu anul 1996 pentru a obţine un amplasament adecvat cum era solicitat de finanţator şi prin grija Primăriei Generale din acea perioadă a obţinut aprobarea de amplasare a spitalului universitar şi a hotelului în zona Abator, pe un teren viran existent la acea perioadă, iar pentru clădirea universităţii i s-a atribuit de către Primărie un spaţiu de circa 5.000 m2 în Parcul Tineretului, în imediata apropiere a fostei Case a Pionierilor. Disponibilitatea acestor amplasamente a fost confirmată prin emiterea unui CERTIFICAT DE URBANISM în totală legaliate, conform prevederilor tuturor normelor juridice ale vremii. Pentru promovarea acestei investiţii s-au proiectat şi realizat proiecte futuriste pentru fiecare categorie de clădire în parte.
După finalizarea proiectelor s-a trecut la realizarea documentaţiilor specifice pentru obţinerea avizelor şi a autorizaţiilor necesare demarării lucrărilor de construcţie. Eh, din acest moment începe calvarul. Astfel, la Agenţia de Protecţie a Mediului Bucureşti, directorul de atunci, Gabriel .... solicită drept comision (zicea dânsul pentru PD) un procent de 10% din valoarea proiectului, condiţionând de primirea acestei sume de bani emiterea acordului de mediu. Cum era şi firesc este refuzat, motivându-se că finanţatorul străin nu acceptă acest şantaj. Se declanşează un scandal care devine public, iar Guvernul prin instituţiile de specialitate nici că se bagă să soluţioneze acest conflict.
La presiunea unor instituţii publice se organizează o dezbatere publică la care se cere şi participarea presei. Tema dezbaterii era legată de utilitatea publică a proiectului în integralitatea sa. Dezbaterea s-a realizat în clădirea fostului Senat unde au participat reprezentanţi ai investitorului străin, specialişti români, reprezentanţi ai majorităţii presei scrise de atunci şi numeroşi invitaţi ai mai multor universităţi particulare din ţară şi din SUA. După ce proiectul a fost prezentat în detaliu, culmea, presa în loc să susţină promovarea proiectului şi să condamne şantajul propus de APM s-a legat de faptul că dispăreau circa 5.000 m2 din mărăcinişul aşa-zisului parc şi au dezbătut critic în ziarele de a doua zi acest document de atribuire a amplasamentului. Văzând această atitudine ostilă, investitorul străin s-a retras cu fonduri cu tot, investiţia fiind abandonată definitiv.
Iată cum presa, probabil din prostie sau din solidaritate cu persoana care a propus şantajul, a omorât un proiect care putea să rezolve chiar în Bucureşti o serie de cazuri ale acestei boli cu medici de elită, cu o aparatură superperformantă, dar mai ales cu proceduri netraumatizante pentru pacient. Interesant este că investitorul străin s-a orientat către Turcia, unde a şi realizat integral acest proiec, inclusiv spitalul universitar unde se duc pe sume mari de bani multe femei din România pentru a se trata de cancer la sân sau de alte afecţiuni canceroase.
După abandonarea definitivă a investiţiei, parcela din Parcul Tineretului pe care urma să se ridice clădire viitoarei universităţi a fost revendicată de un fost aşa-zis propietar care a şi intrat rapid în posesia terenului, dându-i o cu totul altă destinaţie faţă de cea iniţială de parc. Cu toate că s-a mediatizat procesul de împropietărire, presa nu a mai avut nici o atitudine critică şi nici nu a mai luat poziţii vehement critice cum făcuse iniţial.
Acum, după ce s-au scurs mai mulţi ani, când constatăm că de la zi la zi pacienţii cu diferite forme de cancer se înmulţesc, stau şi mă întreb cui îi foloseşte acea atitudine ostilă a presei faţă de promovarea unui proiect de mare utilitate publică. Prostia unor jurnalişti tineri din acea perioadă a fost din păcate sancţionată aspru de Divinitate, astfel că unele ziariste s-au îmbolnăvit şi ele de cancer şi au trebuit să suporte acelaşi tratamet traumatizant de care vă aminteam. Dar această pedeapsă nu mai foloseşte astăzi la nimic şi pentru nimeni. Răul a fost făcut şi gata.
Sper ca lucrătorii din presă să fi învăţat ceva din acest nefericit eveniment, dar după cum văd că decurg lucrurile am un mare semn de întrebare. Văd jurnalişti care se prezintă deplorabil, care manifestă un servilism grotesc sau care se consideră aristolelici, cu atitudini de îngânfare excesive, uneori jignitori şi chiar impertinenţi. Faptul că îşi permit acest comportament arată că noi, cetăţenii de rând, care suportăm eşecurilor lor profesionale nu suntem încă pregătiţi civic să le spunem în faţă: PRESA NU ESTE O PUTERE ÎN STAT, PRESA TREBUIE SĂ SERVEASCĂ INTERESELE CETĂŢEANULUI. Iată o concluzie care se desprinde foarte uşor din această istorisire a unor evenimenimente recent petrecute.
Inconsecvenţa atitudinală manifestată de presă ne costă pe noi toţi, iar dacă nu înţelegem că trebuie să le cerem să performeze cu adevărat în această meserie, atunci maculatura lor va da de lucru la multe fabrici de reciclare a hârtiei chiar şi în produse mai căutate cum ar fi hârtia igenică. Rezută că presa trebuie să înţeleagă că adevărata şi PRIMA PUTERE ÎN STAT O REPREZINTĂ SOCIETATE CIVILĂ care trebuie să fie slujită cu multă abnegaţie de către presă, implicându-se responsabil atât în viaţa comunităţii cât şi în derularea deciziilor care contribuie la realizarea unui trai mai bun al cetăţeanului.
În concluzie, îmi permit să spun că nu numai clasa politică trebuie să se reformeze rapid, presa trebuie să înţeleagă că ea are nevoie de jurnalişti responsabili, patrioţi în adevăratul sens al cuvântului, că rolul ei este alături de cetăţean şi nu de finanţatorul trustului, că profesionalismul jurnalistic reprezintă o virtute pe care singuri au ales să o slujească. Cred că în condiţiile în care aceste schimbări se vor produce cât mai curând în cadrul acestei bresle, poate şi statisticile de la anul vor arăta mai curate şi de ce nu, poate chiar mai puţin îngrijorătoare în privinţa incidenţei persoanelor de sex feminin la boala canceroasă.
Mircea Vintilescu
No comments:
Post a Comment