Salvaţi satul românesc – Episodul 2

CONDIŢII EXISTENTE ÎN VATRA SATULUI ROMÂNESC

Realităţile:

• pe teritoriul României sunt astăzi peste 4.000 de aşezări rurale – sate;
• în fiecare sat există peste 50% gospodării individuale a căror suprafaţă este de peste 1.500 m², din care aproximativ 500 m² reprezintă teren acoperit cu diferite construcţii (casă de locuit, grajduri, platforme etc.) şi peste 1.000 m² se utilizează pentru diferite culturi agricole (în principal pentru zarzavaturi, porumb, pomi fructiferi, sau viţă de vie);
• terenul destinat culturilor agricole din fiecare gospodărie individuală sătească este utilizat în prezent cu mult sub potenţialul său productiv, obţinându-se producţii modeste şi în general insuficiente pentru asigurarea necesarului de consum al unei familii;
• acest tip de gospodării individuale beneficiază de branşamente la reţeaua aeriană de distribuţie a energiei electrice;
• în curtea fiecărei gospodării de acest tip există o sursă proprie de alimentare cu apă, constituită în principal din fântâni sau puţuri săpate;
• fiecare gospodărie are deschidere sau este racordată la cel puţin un drum de interes sătesc;
• în cadrul acestor gospodării trăieşte în principal câte o singură familie constituită în medie din 5-6 persoane, din care 2 adulţi, 2 tineri sau copii şi 1 sau 2 persoane de vârsta a treia;
• persoanele apte de muncă din cadrul fiecărei gospodării au o calificare medie în cultura legumelor atât în sistem extensiv, cât şi în sistem intensiv;
• majoritatea persoanelor adulte din cadrul familiilor din aceste gospodării nu au locuri de muncă stabile, având un grad de sărăcie acut, veniturile sigure în bani fiind constituite din alocaţiile pentru îngrijirea copiilor sau din ajutoare sociale acordate de stat;
• foarte multe familii au un grad mare de îndatorare la diferite instituţii bancare lucru care poate pune în pericol pierderea unei părţi a proprietăţii reprezentate prin bunurile gospodăreşti, sau chiar a gospodăriei individuale;
• sistemul de aprovizionare al satelor cu diferite bunuri destinate consumului alimentar este deficitar atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, majoritatea sătenilor preferând să se aprovizioneze cu bunuri alimentare şi agricole de la cel mai apropiat oraş, existând persoane care fac zilnic naveta în acest scop între sat şi oraş;
• raporturile de colaborare dintre populaţia rurală şi cea urbană este de indiferenţă sau de un dezinteres total în sprijinul întrajutorării reciproce, întrucât ţăranul român practică o agricultură de subzistenţă (doar pentru satisfacerea necesarului pentru sine şi familia sa), iar în situaţia în care are un mic disponibil de produse agricole le comercializează la oraş la preţuri nejustificat de mari, respectiv peste valoarea produselor similare asigurate din import;
• la nivelul majorităţii comunelor/satelor din România nu există programe şi/sau politici eficiente de valorificare şi utilizare durabilă a potenţialului cadrului natural din vetrele satelor şi nici a forţei de muncă disponibilă.

 

Aceste condiţii explică în mare măsură gradul de sărăcie major în care trăiesc locuitorii din satele româneşti, sărăcie care afectează în primul rând sănătatea individului şi nu în ultimul rând întregul popor român. Pentru a preîntâmpina extinderea şi acutizarea acestui fenomen, trebuie să ne responsabilizăm fiecare cetăţean în sensul de a găsi soluţii şi mijloace de a ieşi împreună din acest defectuos sistem economico-politic pentru a aspira la bunăstare.

O primă problemă pe care o supunem analizei şi dezbaterii din care să poată rezulta atitudini şi mai ales acţiuni se referă la conceptul "practicării agriculturii performante pe loturi mici, în gospodăria sătească" deci nu în câmp, sau pe suprafeţe de terenuri mari. Acest concept încearcă să reactualizeze pe baze noi acţiunea lansată de Regele Carol I privind "agricultura casnică", oferind astfel un mijloc de ridicare a bunăstării la sate şi de dezvoltare a bazei de producţie agricolă, existente încă de la începutul secolului al XX-lea.

Ca studiu de caz, încercăm să ne referim cu o exemplificare concretă la modul cum am putea combate sărăcia atât în mediul rural, cât şi la nivelul bugetului consolidat de stat pornind de la asigurarea cantităţilor de tomate (banalele roşii) pentru consumul populaţiei utilizând atât de practica acestui concept, cât şi de obiectivele şi principiile de acţiune formulate de MIŞCAREA EURO-CIVICĂ ROMÂNĂ.

 

În procesul de analiză s-a pornit de la ipoteza că la nivelul populaţiei din România se consumă în medie 91 kg tomate pe an în diferite forme: tomate proaspete, tomate prelucrate industrial sub formă de pastă de tomate, suc de roşii, roşii în bulion etc.

Pornind de la ipoteza că pe teritoriul României încă mai supravieţuiesc în jur de 18 milioane de persoane, ar rezulta un necesar anual de tomate de 1.642.500 tone/an, ceea ce reprezintă o piaţă cu potenţial considerabil. Acest necesar este asigurat în prezent doar în mică proporţie din producţia internă, respectiv circa 35% sau 574.875 tone/an. Restul de 65% sau 1.067.625 tone/an se asigură din import. Pentru achiziţionarea acestei cantităţi de tomate, cei aproximativ 18 milioane de potenţiali cumpărători scot din buzunar minimum 8.212.500.000 lei anual, sau 2.003.048.780 Euro anual (!!! două miliarde de Euro calculate pentru un curs de schimb de 4,10 lei/1 euro). Referitor la comercializarea acestor cantităţi de tomate, pentru aceste sume de bani introduse în circuit, statul român ar fi trebuit să încaseze la bugetul de stat, numai sub formă de T.V.A. (calculat pentru valoarea de 24%), minim 387.686.861 Euro anual (dacă nu chiar dublu), sumă de bani din care la buget nu a ajuns nici măcar 15%. De aici poate rezulta şi o primă explicaţie la întrebarea firească: De ce suntem aşa de săraci? De ce nu avem astăzi bani pentru învăţământ, sănătate, pentru plata pensiilor şi salariilor etc.?

 

Este de neacceptat că nu ni se oferă nici un fel de explicaţie pentru faptul că am ajuns în această situaţie, în care numai cu 20 de ani în urmă România îşi asigura integral din producţia proprie tot necesarul de tomate pentru consum proaspăt sau industrializat, asigurând totodată pentru piaţa ţărilor membre CAER un minim de 25% din solicitări, cât şi cantităţi considerabile pentru alte pieţe externe unde comerţul exterior se făcea pe valută forte. Cum putem explica noi această situaţie incredibilă, care a făcut cetăţeanul român dependent de importul de tomate într-o ţară în care aceste produse se realizau preponderent în cultură extensivă de câmp:

• în primul rând scăderea producţiei interne de tomate cu scopul de a accepta importul masiv al acestor produse este rezultatul unor succesiuni de decizii politice în spatele cărora se ascund interese majore financiare care sunt percepute sub diferite forme de către toţi care sunt implicaţi în cârmuirea României;
• dezinteresul arcului politic de a reglementa producţia şi comerţul cu tomate se explică tot prin interesele obscure ale celor care fac parte din instituţiile abilitate ale statului care au atribuţii în acest domeniu, aşa ajungându-se la următoarele situaţii:
  • în comerţul cu tomate se produce cea mai mare evaziune fiscală tolerată sau chiar încurajată de politic;
  • importul de tomate, indiferent din ce ţară se face, introduce pe piaţa românească produse cu o calitate necorespunzătoare, în care concentraţiile în produse fitofarmaceutice (pesticide) în compuşi ai azotului (nitriţi, nitraţi) şi conservanţi de diferite tipuri depăşesc cu mult limitele maxime admise în cadrul Uniunii Europene, explicându-se prin aceasta şi numărul mare de pacienţi care sunt afectaţi de boli cancerigene, fenomen care ia o mare amploare mai ales în rândul populaţiei tinere şi la copii;
  • comerţul cu tomatele produse în ţară este nereglementat, tolerându-se comercializarea în pieţe de produse a căror calitate nu se cunoaşte de către cei care permit comercializarea acestor produse, fiind tolerate şi diferitele forme de comerţ primitiv cum ar fi desfacerea acestor produse la şanţul străzii sau al drumurilor, cât şi la poarta producătorului individual;
  • organele abilitate nu fiscalizează comerţul cu tomatele aduse în pieţe, cu toate că preţul de desfacere al acestora este egal cu cel al tomatelor din magazinele unde se presupune că ar include şi TVA-ul aferent;
  • comercianţii de tomate nu sunt obligaţi de către statul român să-şi asume răspunderea pentru calitatea produselor prezentate la vânzare, iar instituţiile abilitate ale statului care sunt plătite de contribuabil pentru a desfăşura această activitate nu se implică sub nici o formă în acest domeniu; astfel, la nivelul comerţului aşa-zis organizat din magazine şi pieţe cât şi la nivelul comerţului stradal nu se pot face diferenţieri de preţ şi calitate pentru toate categoriile de tomate vândute cetăţeanului român.

Numai pornind de la aceste sumare considerente putem aprecia ca nonperformantă toată activitatea desfăşurată de către toţi cei pe care noi îi plătim ca să ne apere interesele. Această problemă devine foarte gravă când ne gândim că toate aceste formule primitive de administrare şi comerţ afectează grav starea de sănătate a cetăţenului român, faptă care este foarte serios pedepsită în toate ţările civilizate din Europa şi nu numai. Din acest punct de vedere putem considera că aceşti salariaţi nu sunt numai incompetenţi, ci şi criminalii poporului român, ei trebuind să fie judecaţi în viitor ca atare. Pentru a stopa toate aceste disfuncţionalităţi, un grup de specialişti din cadrul MIŞCĂRII EURO-CIVICE ROMÂNE s-au implicat şi vă prezintă următoarea soluţie:

"Asigurarea întregului necesar de tomate numai din producţia internă, respectiv prin cultivarea controlată a acestora în sere performante de capacitate mică (500 m²) amplasate în incintele curţilor gospodăriilor individuale din mediul rural."

(Va urma)

Mircea Vintilescu
Constantin Codreanu-Vanderdi