Toleranţă, intoleranţă, fanatism, educaţie şi implicaţii politice

Toleranţa

Toleranţă (lat. tolerare = a suporta) este un termen social, etic şi religios aplicat la o colectivitate sau la un individ, care defineşte respectul libertăţii altuia, a modului său de gândire şi de comportare, precum şi a opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc.).

Toleranţa înseamnă bunul simţ de a nu fi egoist şi de a înţelege că ceva ce pentru tine este poate lipsit de importanţă, pentru altul se situează pe primul loc. Lipsa toleranţei este egoism, iar egoismul este sursa tuturor relelor din lume. Toleranţa este respectul, acceptarea şi aprecierea bogăţiei şi diversităţii culturilor lumii noastre, felurilor noastre de expresie şi manierelor de exprimare a calităţii noastre de fiinţe umane. Ea este încurajată prin cunoaştere, deschiderea spiritului, comunicaţie şi libertatea gândirii, conştiinţei şi credinţei. Toleranţa este armonia în diferenţe. Ea nu e doar o obligaţiune de ordin etic; ea e, de asemenea, şi o necesitate politică şi juridică. Toleranţa este o virtute care face ca pacea să fie posibilă, contribuind astfel la înlocuirea culturii războiului cu o cultură a păcii. Toleranţa nu este nici concesie, nici condescendenţă sau indulgenţă. Toleranţa este o atitudine activă generată de recunoaşterea drepturilor universale ale persoanei umane şi libertăţilor fundamentale ale altora. În nici intr-un caz ea nu poate fi invocată pentru a justifica violarea acestor valori fundamentale. Toleranţa trebuie să fie practicată de către indivizi, grupuri şi state. Toleranţa este responsabilitatea care susţine drepturile omului, pluralismul (inclusiv pluralismul cultural), democraţia şi statul de drept. Ea implică respingerea dogmatismului şi absolutismului şi confirmă normele enunţate în instrumentele internaţionale cu privire la drepturile omului.

În conformitate cu respectarea drepturilor omului, a practica toleranţa nu înseamna a tolera nedreptatea socială, a renunţa la propriile convingeri, a face concesii în aceasta privinţă. Ea semnifică acceptarea faptului că fiinţele umane, care se caracterizează natural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situaţia lor, prin felul lor de exprimare, prin comportamentul lor şi prin valorile lor, au dreptul de a trăi în pace şi de a fi cele care sunt. Ea semnifică faptul că nimeni nu trebuie să-şi impună propriile opinii altuia.

În lumea modernă, toleranţa este mai necesară ca oricând. Noi trăim într-o vreme marcată de mondializarea economiei şi de accelerarea mobilităţii, comunicaţiei, integrării şi interdependenţei, migraţiilor şi deplasărilor de mare amploare ale populaţiilor, urbanizării şi mutaţiilor în sfera formelor de organizare socială. Din moment ce nu există în lume o situaţie care să nu se caracterizeze prin diversitate, creşterea intoleranţei şi confruntărilor constituie o ameninţare potentială pentru orice regiune. Şi nu este vorba aici de o ameninţare ce s-ar limita la o anumită ţara, ci de o ameninţare universală. Toleranţa este necesară atât între indivizi cât şi în cadrul familiei şi comunităţii. Promovarea toleranţei şi modelarea atitudinilor faţă de diferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce şi al solidarităţii, ar trebui să aibă loc în şcoli şi universităţi, prin intermediul educaţiei, acasă şi la locul de muncă. Mijloacele de informare în masă ar trebui să fie în măsură să joace un rol constructiv, favorizând dialogul şi dezbaterile libere şi deschise, propagând valorile toleranţei şi evidenţiind pericolul indiferenţei faţă de expansiunea ideologiilor şi al grupurilor intolerante. O atenţie deosebită ar trebui acordată grupurilor vulnerabile, dezavantajate din punct de vedere economic sau social, astfel încât să le fie asigurate protecţia legii şi măsurile sociale, mai ales în materie de locuinţă, muncă şi sănătate, cât şi a promovării şi integrării lor profesionale şi sociale.

Toleranţa poate fi înţeleasă în diferite moduri:

• Poate fi adoptată în mod provizoriu sub forma unei concesii, ca manevră tactică.
• Poate reprezenta o acceptare sau o permisiune, ca formă a unui dezinteres.
• Adevărata toleranţă, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă "suportare" în sensul originar, ea presupune respectul opiniei contrare şi este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranţă se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire şi puncte de vedere, alte stiluri şi moduri de viaţă. Astfel, garantarea necesităţii spiritului de toleranţă depăşeşte cu mult domeniul îngust al politicii.
• Toleranţa mai poate înseamnă a "permite" ceva ceea ce ar putea fi suprimat. Acest punct de vedere este adoptat de specialiştii în diferite tehnici persuasive şi în războaie informaţionale.

Opusă toleranţei este intoleranţa, care poate merge până la fanatism. "Există un singur lucru care nu poate fi tolerat şi anume intoleranţa".

Intoleranţa

Intoleranţa este unul dintre cele mai grave vicii care şi-a pus stigmatul pe întreaga istorie a civilizaţiilor umane, iar izvorul acesteia vine, fără îndoială, din instinctul autoconservării. Frica şi precauţia firească înaintea a ceea ce ne este necunoscut, neobişnuit şi străin, duce adesea spre ostilitate şi intoleranţă. Acest fenomen este foarte răspândit în lumea animală, dar şi în societatea umană, însă numai în societatea umană el a luat o asemenea amploare, încât a generat razboaie sângeroase, moarte şi haos. Din păcate, încă nu ne-am învăţat să omitem din comportamentul nostru emoţiile distrugătoare care aduc atâtea suferinţe rasei umane. Pentru o fiinţă socială cum este omul, ostilitatea şi intoleranţa sunt surse permanente de conflicte, ceea ce este deosebit de periculos. Savantul austriac Konrad Lorentz avertiza despre acest pericol în cartea sa "Agresiunea": "…omul s-a învăţat să se justifice în orice împrejurări, pentru orice fapte oribile. Nu există crime în istoria omenirii pentru care făptaşii să nu fi găsit o justificare fie nobilă, fie patriotică, fie sfântă şi deci în afara oricărei critici."

Oricât ar părea de paradoxal, pericolul de a deveni intoleranţi ne pândeşte şi din altă parte. Prozelitismul, alimentat de orgoliul şi dorinţa de a domina, este un imbold foarte puternic al naturii omeneşti. Orice adevăr ar descoperi pentru sine, omul, ca o fiinţă socială, doreşte să-l împărtăşească altora, dar foarte adesea, când ideea nu este acceptată, autorul ei insistă în mod abuziv, devenind agresiv şi intolerant. Acest lucru se întâmplă mai ales cu persoanele active şi curajoase, care refuză să se adapteze la mediul social şi care încearcă să şi-l supună, croindu-l după bunul lor plac, adaptându-l la dorinţele şi necesităţile lor. Acest curaj este generat de aceeaşi frică în faţa lumii necunoscute şi neînţelese, plină de pericole potenţiale. Acest lucru devine deosebit de clar în cazuri extreme, când natura oarecum isterică a unui asemenea soi de curaj este evidentă. Fenomenul dă naştere la figuri odioase ca Hitler, Stalin, Pol Pot (Saloth Sar), precum şi la instituţii ca Închiziţia şi KGB-ul.

Fanatismul

Fanatismul este cea mai periculoasă manifestare a spiritului uman, iar alunecarea bruscă de la extazul sufletesc, care ne umple fiinţa de bunătate şi lumină, spre fanatism este aproape imperceptibila. Este nevoie de un anumit grad de cultură şi de inteligenţă, de o conştientizare clară a răului pe care îl putem produce din cele mai frumoase intenţii, pentru a se însuşi convingerea că toleranţa este unicul mijloc de a convieţui în pace cu semenii noştri. Nu degeaba se zice că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Intoleranţa la părerea altuia arată că nu vrem să auzim pe celălalt, ci vrem să-i anihilăm personalitatea, crezurile, experienţa. Dacă nu tolerăm, dacă nu admitem părerile sincere ale oamenilor, în care ei cred, nu facem altceva decât să îi oprimăm moral şi afectiv şi să ne aratăm nişte torţionari ai spiritului. Intoleranţa înseamnă să te crezi singurul posesor al întregului adevăr în orice problemă şi să nu vezi că tocmai iubirea şi comunicarea te fac mult mai încăpător pentru adevăr, că adevărul intră în sufletul tău pe măsură ce vezi mult mai profund oamenii şi lumea în care trăim.

Educaţia

Educaţia este mijlocul cel mai eficient pentru a preveni intoleranţa. Prima etapă în sensul educaţiei pentru toleranţă este de a învăţa pe fiecare persoană din societate care-i sunt drepturile şi libertăţile, pentru ca ele să fie respectate şi pentru a se promova voinţa de a proteja drepturile şi libertăţile altora. Educaţia în sensul de a fi tolerant trebuie să fie considerată un imperativ prioritar. Educaţia în domeniul toleranţei urmează a viza contracararea influenţelor care ar duce la frică şi la excluderea altora şi trebuie să-i ajute pe tineri să-şi dezvolte capacităţile de a-şi formula o părere proprie, de a avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici.

Implicaţiile politice

Constituţiile statelor democratice moderne garantează diverse forme ale libertăţii individuale şi de grup, ca de exemplu libertatea de opinie şi cea religioasă. Toleranţa este inclusă în "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" din 1948 a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Una dintre caracteristicile societăţii moderne este pluralismul, dar şi permanentul dialog între diversele convingeri spirituale, morale şi religioase, pentru realizarea unei comunităţi în diversitate. Toleranţa are limitele sale în normele de drept care reglementează convieţuirea membrilor societăţii, pentru apărarea demnităţii şi libertăţii oamenilor.

Noţiunea de toleranţă apare în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă întruchipată în persoana lui Erasmus din Rotterdam, în efortul său de combatere a fanatismului religios. Alte personalităţi care s-au ilustrat în atitudinea lor consecvent tolerantă în confruntarea cu alte opinii sau reprezentări asupra lumii au fost John Locke (1632-1704), Voltaire (1694-1778) şi Gotthold Lessing (1729-1781). John Locke, în "Scrisoarea asupra toleranţei" ("A Letter Concerning Toleration", 1689), recomandă toleranţa ca reacţie faţă de un comportament aberant, "trebuie suportat ceea ce este contrar uzanţelor comune". Lui Voltaire i se atribuie fraza considerată deviză a toleranţei: "Je n'aime pas vos idées, mais je me battrai jusqu'à la mort pour que vous puissiez les exprimer" - ("Detest ideile voastre, dar voi lupta până la moarte pentru ca voi să le puteţi exprima"). În drama "Nathan înţeleptul", Lessing apără libertatea religioasă.

Concluzie

Dacă omul nu posedă o frână psihologică, programată în genotipul său, a agresiunii, care sunt şansele lui în continuare? Cum vom supravieţui în asemenea condiţii? Situaţia este într-adevăr gravă. Dialectica ne învaţă despre unitatea şi lupta contrariilor, ceea ce ne sugerează că orice fenomen este însoţit de opusul său. Aşadar, speranţa noastră spre mai bine nu este lipsită de temei. Chiar dacă omul nu beneficiază de o frână genetic programată a pornirilor sale agresive, tot atât de eficientă ca cea a animalelor carnivore, există, totuşi, fenomene sociale care suplinesc acest neajuns esenţial al naturii umane. Întregul proces de educaţie al personalităţii umane este orientat spre suprimarea pornirilor egoiste şi distructive în favoarea celor altruiste, creatoare, spre adaptarea individului la mediul social. Pentru cazurile de eşec individual al procesului de educaţie, societatea dispune de mecanisme represive de corijare sau măcar de izolare a indivizilor care reprezintă un pericol social. Prin urmare societatea este foarte cointeresată în buna funcţionare a tuturor acestor mecanisme, a legislaţiei şi mai ales în bună funcţionare a sistemului de educaţie şi de instruire. O persoană care gândeşte profund posedă deja o frână eficace a pornirilor sale spontane, căci este învăţată să calculeze efectele şi să cântărească bine consecinţele acţiunilor sale. O persoană instruită şi inteligentă va găsi mai uşor un domeniu de activitate pe gustul său şi pe potriva capacităţilor sale, ceea ce exclude în mare măsură probabilitatea eşuării sale în plan personal şi social. Unei forţe atât de puternice cum este instinctul autoconservării, i se opune alt instinct puternic, acela al cunoaşterii. Omul este o fiinţă complexă, de aceea frica şi precauţia sunt însoţite adesea de curiozitate şi de curaj. Atunci cand curiozitatea invinge precautia, iar curajul invinge frica, se fac descoperiri minunate, cu care omenirea păşeşte pe calea progresului ştiinţific şi social. Dar când lăsăm frica şi precauţia să degenereze în ostilitate şi intoleranţă, nu mai rămâne loc nici pentru curiozitate, nici pentru curaj. În consecinţă, omul se închide în cercul restrâns al semenilor săi, în găoacea strâmtă a unor idei banale şi învechite, nedorind să intre în contact nici cu oamenii noi, nici cu ideile proaspete. Dând frâu liber repulsiei noastre pentru tot ce este nou, neobişnuit şi necunoscut, noi înălţăm un baraj în calea progresului.

Suntem intoleranţi, în concluzie, pentru că nu vedem frumosul din oameni, nu vedem micul frumos din marele urât sau marele frumos, care mai are şi mici pete.

Mona Bernhardt-Lörinczi