Neguţătorul de indulgenţe al lui Gigi Becali

Cuvântul indulgenţă din latină indulgentia însemna la originea lui favoare. În dreptul roman şi în Vechiul Testament din Biblia Vulgata (Isaia 61:1) cuvântul era folosit pentru a exprima eliberarea de la o pedeapsă. În limbajul teologic, acelaşi cuvânt poate semnifica mila lui Dumnezeu. Dar sensul adevărat al cuvântului indulgenţă, aşa cum a fost tratat de-a lungul timpului şi mai ales de Biserică, reprezintă de fapt o iertare temporară pe care o primeşte cineva pentru că a păcătuit, dar căruia, cu ajutorul acestei indulgenţe, i se iartă vina. Printre sinonimele indulgenţei în antichitate, se numără cuvinte precum pax, remission, donation, condonatio.

În Biserica timpurie, începând cu secolul al III-lea, autorităţile ecleziastice au permis ca un confesor sau un creştin care aştepta martiriul, să intervină în numele altui creştin, pentru ca acestuia din urmă să i se scurteze penitenţa canonică.

Atunci mi-a fugit imediat mintea la situaţia actuală, cea cu Gigi Becali şi condamnarea lui controversată la trei ani de închisoare cu executare. Nu am să spun aici dacă sunt o “fană” a lui sau nu. Este de ajuns faptul că toţi “apărătorii” la toate “toc-şoaiele” de pe toate canalele TVse simt de la bun început obligaţi (de cine?!) să specifice cu insistenţă că sunt sau nu simpatizanţi ai lui Gigi Becali (“apărători” = cei care apar la TV), de parcă asta ar avea vreo importanţă pentru partea adversă sau pentru posteritate.

Când Gigi Becali (un creştin, supus la o penitenţă, adică mai pe înţelesul tuturor în accepţiunea timpurilor prezente, condamnat la trei ani de închisoare cu executare) a dat ultimul său interviu în faţa camerelor în Parlament, a spus printre altele că nu îi este ruşine să ceară graţierea de la Preşedintele Băsescu (alt creştin, care-şi aşteaptă martiriul, probabil după 2014). Cum se repetă istoria!

 În anul 517 Conciliul de la Epaon a înlocuit penitenţele canonice severe cu ceva mai acceptabil, aşa că a devenit un obicei, o cutumă, ca aceste penitenţe să fie compensate prin muncă impusă, rugăciuni, posturi negre şi chiar plata unor sume fixe de bani, în funcţie de gravitatea faptei. Prin secolul al X-lea, unele penitenţe au fost chiar compensate cu donaţii pioase, pelerinaje sau munci merituoase similare. Apoi, în secolele XI şi XII valoarea penitenţelor a început să fie asociată cu penitenţa canonică. La Conciliul de la Clermont din anul 1095, Papa Urban al II-lea a considerat participarea la Cruciade drept echivalentul unei penitenţe complete.

Teologii au privit către mila Domnului, către valoarea rugăciunilor din Biserică, către meritele sfinţilor, ca baze ale acordării indulgenţelor. În jurul anului 1230 s-a introdus ideea “tezaurizării” indulgenţelor.

Indulgenţele au devenit foarte populare în Evul Mediu, ca o recompensă pentru pietate, pentru înfăptuirea de fapte bune, creştineşti, din punct de vedere al Bisericii Creştine. Dar în anul 1567, Papa Piul al V-lea a anulat toate aceste garanţii ale indulgenţelor şi a introdus o taxă pentru fiecare indulgenţă primită (un fel de tranzacţie cu Domnul prin intermediul trimisului său, Papa, cu puteri depline asupra supuşilor – prostimea). După care au urmat abuzurile. Pentru orice indulgenţă vândută, se duceau negocieri acerbe pentru a se obţine o sumă cât mai mare de bani în numele Bisericii. “Iertătorii profesionişti” (quaestores în limba latină) care erau trimişi să colecteze sumele de bani pentru o anumită faptă considerată păcat, practicau vânzarea fără restricţie a tuturor indulgenţelor din acea vreme. Mulţi dintre aceşti quaestores (chestorii de azi?!) depăşeau învăţăturile Bisericii printr-un zel dus la extrem şi promiteau recompense imposibile precum şi salvarea de la pedeapsa veşnică, iar totul era făcut în schimbul unei sume de bani cât mai consistente. Cu permisiunea Bisericii, indulgenţele au devenit o sursă pentru proiectele costisitoare ale acesteia, cum ar fi Cuciadele, ridicarea de catedrale, precum şi cumpărarea de terenuri în folosul capilor Bisericii (adică pentru ei înşişi). Şi pe vremea aceea se falsificau documente prin care se declara că indulgenţele vândute garantau exonerarea de pedeapsă (graţierea de astăzi). De atunci, indulgenţele au cunoscut o dezvoltare extremă, considerând longevitatea aplicării lor şi calea lor de iertăciune.

Gravură de Israhel van Meckenem (1490) Mass of Saint Gregory

Documentele false cu indulgenţe de sute şi chiar mii de ani au început să fie înregistrate de-a lungul istoriei. În 1392 Papa Bonifaciu al IX-lea a scris Episcopului de Ferrara condamnând practica unor membri din ordinele religioase care consideau că sunt autorizaţi de Papă să ierte tot felul de păcate în schimbul unor sume exorbitante de bani.

Ce nu este însă o indulgenţă. Nu este o permisiune de a comite un păcat şi nici nu garantează vreo putere anume. Nu este iertarea vinii de a păcătui. Presupune doar că păcatul a fost deja iertat. Nu este o exonerare de la lege sau de la vreo datorie şi nici iertarea de la vreo obligaţie. Mai presus de toate, indulgenţa nu garantează salvarea cumpărătorului acesteia de la trecerea prin Purgatoriu (conform teoriei creştine).

Revenind la prezent, am descoperit cu stupoare că neguţătorul de indulgenţe pentru Gigi Becali este Zeus (cum îl numeşte adesea Victor Ciorbea pe ştiţi dvs. cine). Graţierea pe care se pregăteşte să o ceară Gigi Becali întru fericirea familiei sale, este de fapt indulgenţa despre care vorbeam că se vindea şi se cumpăra pe sume exorbitante de bani începând cu Evul Mediu. România se pare că încă se află într-un Ev Mediu prelungit, strict din punct de vedere al mentalităţii unui procent de 40% care încă mai crede că Soarele se învârte în jurul Pământului, în care acelaşi procent nu cunoaşte că omul a coborât pe Lună în anii ‘60. Nu mă mai miră faptul că se va lua în calcul ca “cel mai mare hoţ al statului din 1996 încoace” adică cel care a “păgubit statul român” cu o punguţă cu patru sute mii de arginţi, să nu cumpere o singură indulgenţă (graţierea) de la Zeus, pe principiul ca de la creştin la creştin, căci oameni suntem şi suntem supuşi greşelilor. Isus spunea că nu a venit aici pentru oamenii sănătoşi ci pentru cei bolnavi.

Suntem o societate bolnavă. Boala noastră se numeşte ignoranţă. Iar de această ignoranţă profită capii (indiferent de vremuri şi denumiri). Cu cât poporul este mai ignorant, mai înfometat, mai needucat, mai îndobitocit, cu atât este mai facil de stăpânit, de manipulat, de încarcerat şi de executat. Unii spun că s-a făcut dreptate. Alţii vorbesc de o justiţie pusă sub semnul întrebării. Nu poţi să treci uşor cu vederea faptul că păgubirea Bancorex a fost considerată mic copil pe lângă ce a păcătuit Gigi  Becali tot în acea perioadă cu schimbul de terenuri cu armata! Nu poţi să nu te întrebi, dacă mai ai încă un neuron, ce e cu “afacerea Căşuneanu”, ce e cu “dosarul flota”, ce e “casa din Mihăileanu”, ce este “afacerea ALRO” şi multe altele. Iar creştinul care-şi aşteaptă martiriul este acum obligat să vândă o indulgenţă creştinului care vrea să o obţină (solicitarea graţierii). Şi cum ambii creştini sunt şi oameni de afaceri recunoscuţi (unul sub acoperire, celălalt la vedere), nu pot să nu mă întreb care va fi miza.

Cine cui va vinde indulgenţa lui Gigi Becali?! Este clar că va exista un singur neguţător, capul suprem sub care supuşii acestui pământ, România, nu crâcnesc, acel quaestore cu puteri de guvernator, date de o hidră mult mai periculoasă (căci tot suntem în anul Şarpelui de apă).

Români, dormiţi liniştiţi ! Guvernatorul veghează somnul vostru dulce, cu indulgenţe de la Hidră !

Mona Bernhardt-Lörinczi

Mititeii şi gazele de şist

Îmi vine în memorie problema cu bicarbonatul de sodiu care se pune în tradiţionalii noştri mititei. Atunci toată lumea se agita pentru că UE dorea să interzică acest produs care nu otrăvea pe nimeni, nu-i epuiza resura de apă, nu-i dărâma casa etc. În această situaţie chiar Primul Ministru a intervenit direct şi a mai calmat spiritele. Mulţi dintre noi, oameni simpli sau personalităţi publice, încercam un sentiment de revoltă faţă de o atitudine prin care ne simțeam marginalizaţi. Fiecare a comentat cu argumente solide acest subiect şi a încercat să spună: PÂNĂ AICI UNIUNE EUROPEANĂ, NOI SUNTEM SUVERANI ŞI NU PERMITEM AŞA CEVA.

Acum când ni se bagă pe gât proiecte ucigaşe privind exploatarea gazelor de şist, prin care urmează să fim îndopaţi cu o mulțime de substanţe poluante periculoase şi mai ales cancerigene, care ne vor afecta nu numai calitatea mediului în ansamblul său, ci chiar resursele de apă din multe sate şi oraşe, calitate care va fi deteriorată de aşa natură încât nici cu tehnologiile de vârf nu o vom mai putea trata, NOI TĂCEM.

Cântăm această simfonie a tăcerii şi când vedem cum suntem minţiţi şi dezinformaţi de proprii noştri politicieni, care una spun public şi alta fac pe sub ascuns, dând undă verde exploatării acestor resurse fără a respecta chiar ei legile naţionale în domeniu, tăcem chiar când unii dintre confraţii noştri, simpatizanţi ai unor persoane police de la care aşteaptă diverse favoruri, se pronunţă faţă de această problemă cum este o simplă bagatelă sau o invenţie a unor puteri străine duşmănoase ţării noastre.

Oameni buni, nu vi se pare că acest comportament asimetric față de propriile noastre interese ne vor duce la pieire? Credeţi că bicarbonatul de sodiu este tot una cu substanţele cancerigene? Dacă mâncăm din când în când cu multă plăcere mititeii cu bicarbonat de sodiu, apă trebuie să bem cam cel puțin 2,5 litri pe zi. De unde o să luăm acest necesar de apă şi cu ce preţ? Nu vă îngrijorează lucrul acesta?

 

 

Ca să vă convingeţi ce înseamnă şi mai ales ce efecte poate avea această resemnare prostească, vă invit să mergeţi în orașul Voluntari de lângă Bucureşti, unde a fost identificată în apa subterană freatică prezenţa unei substanţe cancerigene. Toţi posesorii fântânilor şi puţurilor care captează această apă (şi aceştia sunt foarte mulţi), au fost imediat informaţi să nu mai consume această apă contaminată nici în scop potabil şi nici în alte scopuri (pentru îmbăiere, spălat rufe, prepararea hranei, spălatul veselei, udatul grădinii etc.).

Problema care se pune acum pentru populaţia afectată de acest dezastru este legată de modul cum vor fi asiguraţi cei minim 100 litri de apă de persoană, respectiv cine îi poate asigura în depline condiţii de siguranţă, dacă ritmicitatea aprovizionării se poate face zilnic, cum va stoca populaţia aceste volume de apă în fiecare gospodărie şi nu în ultimul rând ce preţ se va pretinde locuitorilor afectați pentru asigurarea acestor servicii.

Pentru acest prejudiciu adus populaţiei din Voluntari, am înţeles că până acum nimeni nu a fost găsit vinovat, iar problema cu POLUATORUL PLĂTEŞTE este doar o poveste pentru adormit copiii. Autorităţile noastre se mişcă foarte greu, apoi trebuie aduse probe clare în justiţie, iar procesul durează ani în şir. Trebuie să înţelegem că setea la care va fi expusă populaţia afectată nu aşteaptă verdictul de la Strasburg, căci din România sunt puţine speranţe.

După cum se poate vedea din acest tragic eveniment, majoritatea populaţiei pătimeşte nu numai chinul deficitului de apă, sărăcia pe care o generează în buzunarul fiecăruia, dar va fi afectată chiar starea de sănătate a multura dintre locuitorii care nu sunt pregătiţi educaţional pentru a înţelege cum să utilizeze în condiţii de igenă corectă apa adusă cu mari sacrificii de nu se ştie unde. Dacă unii sărăcesc, alţii, puțini cei drept, se îmbogăţesc pe spinarea nevoiaşului tăcut şi ignorant.

Plătim prea scump preţul acestei tăceri, preţul acestei ignoranţe care ne va duce în mod sigur la dezastrul naţiei, chiar la dispariţia noastră, dacă nu vrem să ne schimbăm comportamentul. Dacă mititeii pentru care am făcut atâta zarvă sunt mai importanţi decât viaţa noastră, atunci chiar suntem mici şi trebuie să fim puşi pe grătar la foc mic, pentru a ne rumeni pe îndelete sufletele lipsite de speranţa de a trăi omeneşte.

Nu vreau să cred că bicarbonatul de sodiu poate fi considerat liantul societăţii civile, că numai el ne poate face să acţionăm unitar. În fond acesta este doar o substanţă chimică inofensivă care ne poate genera doar regurcitaţii în caz de balonări. De aşa ceva societatea civilă nu are nevoie, căci numai o educaţie civică solidă ne poate vindeca de sindromul tăcerii, al ignoranţei şi mai ales al dezinteresului faţă de propria noastră persoană.

Mircea Vintilescu

Minciună şi abureală pe marginea gazelor de şist

De la intervenţia lamentabilă a ministrului mediului din 16 mai 2013, la postul de televiziune REALITATEA TV, şi de astăzi 19 mai 2013, doamna Rovana Plumb încearcă zilnic să aburească auditoriul cu tot felul de formule tehnico-juridice referitoare la avantajele ipotetice de care naţia română ar beneficia în urma acceptării fără nici o explicaţie a procesului de explorare-exploatare a gazelor de şist în România.

Astfel, distinsa doamnă spune că pentru acţiunea de explorare a acestor resurse subterane, nu este necesară emiterea unui act de reglementare pe linia protecţiei mediului înconjurător. Aceeaşi doamnă susţine că nu s-au dat avize / acorduri pentru această operaţiune, după care revine şi spune că s-au emis “ceva” acte, ca ulterior să explice ca la proşti că explorarea este necesară şi vom vedea peste 5 sau 6 ani dacă exploatarea se va face sau nu. În aceleaşi discursuri doamna de la mediu susţine că sunt în curs de promovare noi tehnologii prietenoase cu mediul înconjurător, care nu vor utiliza fracturarea hidraulică etc.. Pe scurt, o adevărată abureală în tiradă, din care se doreşte să nu se mai înţeleagă absolut nimic.

Scopul acesta meschin de a ascunde un adevăr legat de o încălcare flagrantă a legii, va afecta în final nu numai imaginea USL-ului, dar şi pe cea a PSD-ului şi chiar a acestei persoane care deţine în mod vremelnic funcţia de ministru al mediului, prin încălcarea cu bună ştiinţă şi în mod repetat legea.

Ca să mă explic mai bine, trebuie să îi reamintesc ministrului mediului că problema executării forajelor de explorare / exploatare a hidrocarburilor lichide şi gazoase a fost reglementată prin HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului.

Astfel, chiar în partea introductivă a acestei Hotărâri se specifică clar:

”Art. 1. - Prevederile prezentei hotărâri se aplică evaluării impactului asupra mediului a acelor proiecte publice şi private care pot avea efecte semnificative asupra mediului.”

Dacă Uniunea Europeană recunoaşte fără nici un fel de ezitare, că activitatea explorării / exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică, prezintă un grad foarte ridicat de risc asupra mediului înconjurător şi mai ales asupra condiţiilor de viaţă şi de sănătate din comunităţile umane, în care unele ţări chiar interzic acest procedeu pe teritoriul statelor lor, Ministerul Mediului din România, fără a avea nici un argument ştiinţific la bază, neagă public acest aspect, încalcă prevederile acestei Hotărâri şi dă undă verde unei firme private să înceapă explorarea fără asumarea unor responsabilităţi legată de aceste  resurse energetice. Mai mult, acest reprezentant al Guvernului, prin afirmaţiile făcute referitoare la acordarea dreptului de explorare, nesocoteşte total prevederile din ANEXA Nr. 2 la această Hotărâre, care stipulează următoarele:

”LISTA PROIECTELOR PENTRU CARE TREBUIE STABILITĂ NECESITATEA EFECTUĂRII EVALUĂRII IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI
.....
2. INDUSTRIA EXTRACTIVĂ:
.....
d) foraje de adâncime, cu excepţia forajelor pentru investigarea stabilităţii solului.
e) instalaţii industriale de suprafaţă pentru extracţia cărbunelui, petrolului, gazelor naturale şi minereurilor, precum şi a şisturilor bituminoase.”

Dacă luăm prin comparaţie lucrările necesare organizării de şantier pentru efectuarea unui foraj cu adâncimea de 4000 m pentru explorarea resurselor de hidrocarburi lichide sau gazoase, a materialelor utilizate în timpul forării, a modului de testare a stratului productiv și a dezafectării organizării de şantier după finalizarea lucrărilor, atunci am putea constata că problema impactului asupra componenţilor mediului înconjurător are efecte semnificative deosebit de serioase, pe care legiuitorul a încercat să le reglementeze în vederea diminuării şi chiar a eliminării lor.

Modul în care reprezentantul Guvernului (care a dovedit că nu are nici un fel de calificare în acest domeniu) susţine în mod repetat că explorarea gazelor de şist prin executarea unui număr foarte mare de foraje de adâncime nu reprezintă nici un fel de risc sau pericol pentru om şi mediu, reprezintă, după părerea mea, un act de recunoaştere publică a modului conştient de dezinformare a opiniei publice, a societăţii civile şi mai ales a publicului interesat (grupuri sau organisme neguvernamentale) privitor la modalitatea prin care se încearcă să se ascundă alte categorii de interese care nu au nimic comun cu o dreaptă şi bună guvernare.

Este jenant să văd zilnic cum acest ministru încearcă să prostească o ţară întreagă în legătură cu mal-praxisul profesional pe care îl promovează. Se pune întrebarea de ce totuşi nu se doreşte reglementarea legală a operaţiunii de executare a forajelor de adâncime pentru explorarea gazelor de şist?

Un posibil răspuns poate fi rezumat astfel: Printr-un act legal se pot interzice operaţiunile de fracturare hidraulică şi exploatare incipientă la faza de explorare, care ar presupune un dezastru tectonic major în zona superficială a litosferei. Însă acest reprezentant al Guvernului nu doreşte sub nici o formă să preîntâmpine acest lucru. La o asemenea atitudine manifestată public de ministrul mediului, rămâne de văzut care va fi în continuare reacţia opiniei publice, a societăţii civile, a publicului interesat şi mai ales a numeroaselor comunităţi umane. Acestea vor fi cele mai afectate şi vor suporta direct efectele negative şi prejudiciile provocate de o astfel de decizie dată de un ministru care nu cunoaşte, sau nu vrea să aplice prevederile legale. Iată o problemă care trebuie să ne mobilizeze, dacă vrem să evităm dezastrele ce ne vor accentua şi mai mult gradul de sărăcie.

Mircea Vintilescu