Punct… şi de la capăt

Să ne întoarcem la oile noastre. A trecut campania electorală, unii au votat, alţii nu. Ce importanţă mai are?! Jocul a fost jucat.

Aşteptăm acum ca alţii să dea verdictul privind cine, ce şi cum şi mai ales de ce. La ultima întrebare n-o să ne răspundă nimeni aşa că nu mai speraţi degeaba. Nouă oameni vor decide în curând soarta ţării. De cine au fost ei puşi acolo?! De prostia noastră şi de soarta tragică a acestei ţări. Pentru că dacă ai legi clare într-o societate, nu-ţi mai trebuie foruri peste foruri care să decidă dacă ele au fost corect interpretate sau nu. Cu atât mai mult cu cât ai pretenţia ca prostimea să respecte legile întortocheate pe care le dau în numele unui stat mai marii acestuia, aleşi după criterii şi interese de grup, de clan, de gaşcă sau de… oportunism.

Mă întreb cum de alţii aşteaptă ca partidele politice aflate acum "la putere" să rezolve problemele nerezolvate de 22 de ani, când de fapt doar nouă oameni vor decide ce şi cum.

Ştiu că mulţi au aşteptări enorme.

Se aşteaptă să le crească nivelul de trai într-o săptămînă, ca să se poată bucura şi ei de o vacanţă de şapte zile la Monte Carlo precum Udrea.

Se aşteaptă ca sistemul de sănătate să se transforme peste noapte într-unul performant, ca să se simtă şi ei ca Băsescu la Viena, dacă au vreo intervenţie de trecut sau vreo analiză de făcut.

Se aşteaptă ca învăţământul să devină dintr-o dată unul care să scoată pe bandă rulantă numai olimpici şi visează la scena din Matrix când puneai cartea sub cap şi învăţai în câteva secunde toată practica şi tehnica unui lucru sau al altuia.

Se aşteaptă ca oamenii din ţara asta să devină drăgăstoşi, lipsiţi de ură şi plini de iubire pentru semenii lor cu sau fără neuroni, pentru că deh, “iubeşte-ţi aproapele mai presus de tine însuţi” zice Biblia, iar adepţii acesteia spun că nu există nimic fără iubire şi că “cei din urmă vor fi cei dintâi.”

Aşteptările sunt multe şi diversificate, precum caracterele celor care îşi fac de treabă pe reţelele de socializare, scriind tot ce le trece prin minte, unii corect, alţii agramat, toţi considerându-se mari cunoscători ai lumii înconjurătoare, a politicii trecătoare şi a istoriei iertătoare.

Şi aşteaptă asta fără să mişte (cei care sunt în expectativă) nici măcar degetul cel mic de la piciorul stâng!

Ştiam că în România sunt o grămadă de visători, de idealişti, de utopişti, de fatalişti, de blazaţi şi de… dobitoci. Se întâlnesc la tot pasul, pe toate forumurile, în toate mediile de socializare, la televizor, la radio, pe scara blocului, pe stradă, la locul de muncă şi uneori mai grav, chiar în familie. Pe toată panoplia socială dăm cu nasul de ei. Unii dintre noi îi ocolesc, alţii îi evită, alţii încearcă să iasă diplomat din situaţia penibilă în care incontestabil sunt puşi într-o confruntare directă sau indirectă cu ei, iar cei mai mulţi se izolează total pentru a se menaja.

Para mălăiaţă nu mai poate pica în gura lui nătăfleaţă, aşa că... să ne întoarcem la oile noastre şi să punem osul şi priceperea noastră la treabă, pentru ca societatea asta, gata să se deşire total, să supravieţuiască măcar, dacă nu poate stagna sau merge înainte.

Inepţiile unora şi altora trebuie să înceteze.

Războiul de ideologie al unora sau altora trebuie să fie susţinut de argumente puternice şi nu de lamentări şi de blazări fără explicaţii.

Lenea şi puturoşenia trebuie să fie înlăturate printr-o atitudine drastică.

Incapacitatea de a învăţa şi de a evolua conform vremurilor şi necesităţilor actuale trebuie drastic amendate cu o mână de fier şi cu o atitudine verticală, fără echivoc.

Trecutul trebuie amintit pentru ca oamenii să înveţe din greşelile lui şi nu pentru a-l repeta ca un leit-motiv fără argumente. Hitler nu va mai învia, Pol Pot nu mai există, Ceauşescu a murit, iar comunismul… a fost măsluit de oameni, de semeni de-ai noştri cu minţi diabolice, semeni care întotdeauna au fost şi vor fi înconjuraţi de oportuniştii care au ştiut dintotdeauna că pe seama proştilor încă se trăieşte bine iar apa, aerul şi fraierul nu vor dispărea niciodată. 

Masa de manevră împărţită astăzi ca o halcă de carne între două haite înfometate, una care nu vrea să renunţe la privilegiile obţinute cu greu timp de 22 de ani, iar cealaltă care vrea să spele jegul unei societăţi destrămate şi distruse, plină de buboaiele purulente ale unei ciume îndelung abătută asupra României, reprezintă singura victimă colaterală a speciei umane.

Cei care nu mai vor să fie victime colaterale au trecut la acţiune. Pe toate planurile. Cei care au stat în genunchi şi nu au avut curajul să se ridice, nu o vor face nici în viitor de frica drobului de sare sau al inevitabilului: dar dacă…?!

Am fost condusă de un cizmar agramat timp de 33 de ani, înconjurat de incompetenţi şi de invidioşi pe tot ce însemna inteligenţă, forţă de muncă, verticalitate. Au urmat frământările pe care le-am depăşit pentru că aveam graniţele deschise, accesul la cultură şi mai ales libertatea cuvântului. Micile deviaţii dintr-un guvern sau altul erau trecătoare, forţa naţiunii fiind incontestabilă. Dar acum s-a ajuns la limita suportabilităţii.

Ca să mai fiu condusă de un preşedinte jucător, un om labil care acum plânge, acum râde, care jigneşte, batjocoreşte şi care se îmbogăţeşte peste noapte spunându-mi să strâng cureaua căci este criză mondială, dar care-şi propulsează fiicele, pipiţele din jur şi oportuniştii în posturile cheie ale ţării noastre, asta nu, niciodată.

Anormalul a devenit normal şi invers în această ţară. Nebunii sunt puşi la conducere iar personalităţile sunt băgate la răcoare sau la lada de gunoi (canalul modern al unui stat “reformat”). Toţi incompetenţii sunt ridicaţi la rang de vârf, iar competenţii sunt ţintuiţi la pământ, biciuiţi cu taxe şi impozite peste limita suportabilităţii, jucmăniţi de toate organele de conducere şi înjosiţi de toţi lătrăii. Ce soartă crudă să avem oare să ne trezim cu o parodie de preşedinte cu nume predestinat de fâsâială pe care ţara nu l-a mai vrut din 2009 dar care prin fraudă şi trişare şi-a câştigat al doilea mandat?! Ce destin nenorocit să aibă oare România să se degradeze atât de mult într-un timp atât de scurt?! Ce cruce mai trebuie să ducă românii pentru ca să reînvie şi să stea verticali măcar în ţara lor, dacă nu în lume?!

Este vremea să punem punct şi s-o luăm de la capăt. Răul se taie de la rădăcină iar buruiana se scoate cu rădăcină cu tot ca să nu mai poată prolifera. De undeva, de sus, din astre, adie briza eliberării.

Mona Bernhardt-Lörinczi