Am răsucit şi învârtit Constituţia până a ameţit cetăţeanul

Cine are curiozitatea să lectureze Constituţia României revizuită prin LEGEA NR. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin HOTĂRÂREA CURŢII CONSTITUŢIONALE NR. 3 din 22 octombrie 2003 (nu să o şi înţeleagă), se năuceşte total numai după parcurgerea primelor două titluri. Mai precis, cititorul intră într-o totală ceaţă a contradicţiilor care îl zăpăceşte. Nu înţelegi ce şi cum defineşte şi apără Constituţia României drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi nici nu se poate dezmeticii bine asupra unor texte care au numai caracter pur declarativ.

Astfel, referitor la cetăţenie, Constituţia României pricizează:

“Art. 5. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.”

La TITLUL II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, respectiv pentru Egalitatea în drepturi, articolul 16 face următoarea precizare:

“(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară… (4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.”

Din punctul meu de vedere, ca om fără o specialitate anume în drept constituţional, nu prea pot să înţeleg mai nimic. Textul este lamentabil de confuz şi fără precizările necesare. Menţionez că eu am suficientă carte ca să pot lectura şi înţelege un text juridic, dar acum mă gândesc cam ce înţelege cetăţeanul de rând, fie el român sau cetăţean al Uniunii Europene, din această formulare a celor două aliniate. Sunt sigur că nimic concret, vorbe goale, declaraţii fără noimă şi fără sens. Această formularistică te face să te întrebi pentru cine a fost scrisă Constituţia României? Poate doar pentru specialiştii în drept constituţional, nu pentru tot cetăţeanul de rând care este chemat să o şi respecte.

Iată că la prevederea “Dreptul de a fi ales” Constituţia României precizează:

“Art. 37. - (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.”

Din lecturarea acestui articol înţelegem că pot fi aleşi numai persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară [art. 16 alin. (3)], fără a se mai face menţiunea necesară şi pentru dreptul de a fi ales al cetăţeanului Uniunii Europene. Constatăm că art. 37. alin. (1) anulează practic prevederea de la art. 16 alin. (4), astfel că această prevedere nu numai că are character declarativ, dar a devenit şi contrară prevederilor constituţionale.

Dacă ar fi discutăm acum despre dreptul cetăţeanului român stabilit în străinătate, cetăţean român care doreşte să participe prin vot la deciziile care trebuiesc luate de popor pentru binele ţării, vom constata alte minunăţii.  Aici te încurci şi mai tare în toate textele, nu înţelegi nimic concret şi în final, cu senzaţia unei dureri acute de cap, te laşi păgubaş. Ca să exemplific, voi încerca să redau unele prevederi de la “CAPITOLUL II. Drepturile şi libertăţile fundamentale.”. Astfel, vorbind despre „Dreptul de vot” se fac următoarele precizări:

“Art. 36. - (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”

Personal, consider că acest drep fundamental la vot al cetăţeanului român trebuie să fie corelat şi cu îndatorile fundamentale ale cetăţeanului, indiferent dacă vorbim de persoane care au domiciliul în ţară sau în străinătate, mai ales în cadrul stalelor din spaţiul Uniunii Europene sau din spaţiul fostei U.R.S.S. azi C.S.I. Astfel, la CAPITOLUL III, “Îndatoririle fundamentale”, Constituţia României face următoarea precizare legat de “Contribuţiile financiare”:

“Art. 56. - (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.”

Iată ce poate înţelege cetăţeanul de rând din prevederile art. 36 şi ale art. 56:

Dreptul de vot, care este şi un drept fundamental, dar care este foarte puţin respectat de cetăţenii români, trebuie asociat cu îndatorirea fundamentală referitoare la obligaţia de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice ale României. Pe cale de consecinţă, dacă nu se respectă această îndatorire fundamentală a cetăţeanului roman, de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice ale României, automat trebuie să-ţi pierzi şi dreptul fundamental la vot. Dar acest lucru logic nu este posibil, întrucât Constituţia României face menţiuni foarte clare referitoare la “Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”:

“Art. 53. - (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Iată un exemplu clar de ambiguitate sau omisiune special făcută de legiuitor pentru a genera comfuzie, zâzanie şi de ce nu instabilitate politico-socială. Mă întreb cum poate vota la Referendumul din 29 iulie 2012, un cetăţean român cu domiciliul stabil la Roma sau la Chişinău, care nu plăteşte nici un fel de taxe şi impozite pentru cheltuielile publice ale României?  Este moral ca acest cetăţean să contribuie la stabilirea unei ierarhii în conducerea societăţii roâneşti când el sfidează această îndatorire fundamentală şi poate contribuii la schimbarea condiţiilor de viaţă a concetăţenilor săi din România, care pe lângă faptul că au rămas în ţară şi suportă din greu toate efectele crizei economice, mai şi plătesc toate taxele şi impozitele pentru cheltuielile publice ale României, taxe care sunt cu mult mai mari faţă de cele din ţările gazdă?

Mulţi oameni de rând din România nu îşi pun această problemă fie din ignoranţă, fie că nu au preocupări în acest sens. Trist este că parlamentarii noştri, plătiţi cu bani grei din buzunarul cetăţeanului sărăcit tot de ei, nu au aceste preocupări. Ba mai mult, pe aceşti parlamentari îi preocupă mai mult ca orice să se ducă în ţările gazdă, în mijlocul comunităţilor de cetăţeni români şi să facă o intensă campanie electorală în favoarea unuia sau altuia dintre candidaţi. Îmi pun întrebarea firească în numele cetăţeanului de rând cu domiciliul în România, PENTRU CE FACEM ACEST LUCRU? ESTE CUMVA FOLOSITOR ROMÂNIEI?

Mircea Vintilescu