Imbecilitatea românească

Mă întrebam dacă există poziţii comune între toate formaţiunile de pe eşichierul politic românesc, indiferent dacă formaţiunile politice sau ”cultural-etnice” sunt la putere sau nu. După multe căutări am găsit ceva extraordinar. Da, toate taberele consideră pe toți cetăţenii acestei ţări nişte incurabili IMBECILI şi acţionează asupra acestora ca cei mai buni medici specializaţi în tratamente neuro-psihice.

Constat că nu mai există pudoare şi demnitate la politicianul român. Azi mă bălăcăresc cum nu se poate mai virulent cu un adversar politic pe ”importantele” probleme ideologice, iar mâine, dacă lucrurile nu mai merg bine în partidul meu şi nu mai am privilegii, dau fuga la adversar, ling unde am scuipat, plătesc în numerar tot ce este de plătit şi devin aşa, peste noapte, un alt om politic, curat şi cu o altă docrină în suflet, pe care jur (ca şi la partidul mamă de la care am plecat), să o apăr (doctrina) şi să apăr şi interesele partidului adoptiv chiar şi cu preţul vieţii, până la moarte.

Bietul Caragiale, cred că ar fi spus la asemenea gesturi „CURAT SPERJUR”, dar bietul popor român care a uitat şi de Caragiale şi de morală şi de propriile lui aspiraţii și valori, nu zice nimic! Poporul TACE!!!

Mă întreb cum se simt astăzi revoluţionarii de la Timişoara care în anul 1990 au introdus în proclamaţia lor, la puncul 8, o prevedere care interzicea foştilor comunişti să mai activeze în structurile politice timp de 8 sau 10 ani. Era o prevedere bună, pentru care s-au tot zbătut să fie aplicată, dar nu au avut nici o şansă de reuşită. Cei care s-au opus probabil că anicipau că va trebui din când în când să se revopsească politic.

Astăzi, după ce poporul a lăsat fără scaun, prin vot şi nu prin ”revoluţie” sau ”revoltă populară”, un partid ce a fost considerat de alegători ca responsabil de tot dezastrul românesc, membrii lui dau fuga prin dezertări succesive la cei pe care mai ieri îi făceau trădători ai dreptei, oameni care au strâmbat linia de afirmare a capitalismului popular, care s-au vopsit în socialişti şi mai au puţin până să devină chiar comunişti.

Interesant este că şi cei care primesc asemenea dezertori şi ”sperjurişti” politici fac comentarii cu mult laudatio la adresa lor, uitând că mai ieri se luptau şi să bălăcăreau cu aceştia pentru a câştiga voturi şi pentru a le fura scaunul aducător de profituri. Toţi au recurs la tot felul de comparaţii care mai de care mai înspăimântătoare, fie că sunt anti americani, fie că sunt pro ruşi etc. şi s-au bălăcărit şi în faţa corpului diplomatic acreditat în România, au făcut conferinţe de presă în ţări străine sau la Consiliul Europei arătând fie cât de trădători sunt unii, fie cât plini de loialitate sunt alţii pentru valorile europene sau americane.

Se pare însă că în fața forţei banului, toate animozitățile anterioare dintre politicienii aflaţi la putere sau în opoziţie dispar. Poate că aceste clipe şi gesturi ale unui teatru absurd nu ar trebui să dispară sau să fie uitate de către alegători şi mai ales de către tineretul nostru cu aspiraţii politice. Lipsa de demnitate şi de moralitate a politicianului român era intuită de cetăţenii acestei ţări încă din anii 1990, dar ca să se ajungă atât de departe, poate că nimeni nu-şi mai imagina.

Mă aştept acum ca după acest model, şi Elena Udrea sau Monica Macovei, sau de ce nu, chiar Traian Băsecu să se înscrie în USL, să condamne vechea guvernare din care au făcut parte şi de ce nu, aceştia să fie primiţi în ”Uniunea Socialistă” cu aplauze furtunoase, scandări şi multe flori, iar la final, ”useliştii de frunte” să vină cu un bogat repertoriu de fraze laudative la gestul de trădare al ”sperjuriştilor-traseişti” care să beneficieze de cele mai calde urări de BUN VENIT… De ce nu ar face acest gest şi Dan Diaconescu?! Pentru că tot îi plac formele de laudatio şi lui.

Văzând toate aceste lucruri m-am întrebat, aşa ca să mă pot dumiri asupra stării mele: OAMENII ACEŞTIA CHIAR CRED CĂ AM AJUNS UN IMBECIL INCURABIL, NEVINDECABIL?! SAU EI SUNT CEVA CARE FUNCȚIONEAZĂ ÎN AFARA REGULILOR BUNULUI SIMȚ?!

Pentru a da un răspuns corect am apelat la un medic, acesta a promis că mă va programa pentru o consultaţie amănunţită cam prin luna decembrie 2013, pentru că are foarte multe solicitări de acest gen de la mai toată populaţia educată şi cu bun simţ  din România. Am acceptat programarea aceasta târzie, numai din dorinţa de a prezenta alături de mulţi alţi membri ai societăţii civile, certificate oficiale că nu noi suntem imbecilii din această ţară, ci alţii, care dacă văd prost lucrurile, trebuie să-şi pună fie ochelari, fie să se retragă pentru a face un tratament de lungă durată. Cred că acestora din urmă, politicieni de frunte, dar şi de mare ruşine pentru neamul nostru, trebuie să le urăm:

ÎNSĂNĂTOȘIRE MINTALĂ GRABNICĂ, ÎNCEPÂND SĂ CULTIVE BUNUL SIMȚ FAȚĂ DE CETĂȚEAN, DACĂ PENTRU ACESTA DIN URMĂ RESPECTUL NU EXISTĂ.

Mircea Vintilescu

Societatea civilă: prima şi singura putere în Stat

Analizând ultimele poziţii publice ale unor state membre UE, eu consider că este o poziţie corectă a acestor ţări (Finlanda şi Germania).

Nu înțeleg însă tupeul manifestat de mulţi români cu diferite poziţii în societate, care cer, fie prin milă, fie prin diferite artificii verbale, ceva ce nu li se cuvine. Dacă ar fi să vorbim numai de corupţie (lucru pe care îl combatem de 20 de ani fără nici un rezultat), păi atunci ce am făcut concret în acest sens numai în ultimii 5 ani?! Am amplificat corupţia până la cel mai înalt nivel al Statului.

Credeţi că un cetăţean european poate veni în România să facă afaceri curate, când avem cele mai proaste legi economice din tot spaţiul european şi când nu beneficiem cu nimic de sprijinul Statului? Credeţi că un cetăţean european poate răzbate în acest păienjeniş când aduce nu numai bani, dar şi gânduri de prosperitate?! Din contră, aceşti cetăţeni europeni sunt lăsaţi la cheremul clanurilor mafiote şi mai mult, li se pretinde şi taxă de protecţie, la care instituţiile Statului nu au nici un fel de reacţie.

Da, am fost primiţi prea uşor într-un club în care nu meritam să intrăm la vremea aceia iar acest lucru nu a fost înţeles aşa cum ar fi trebuit. Care este reacţia politicului nostru la aceste decizii? Lamentabilă! În loc să ne însuşim criticile corecte, în loc să prezentăm o strategie credibilă de corectare a situaţiei, spunem că nu ne mai interesează aderarea noastră la Spaţiul Schengen. De ce? Simpu: pentru că unii politicieni vor să conserve pentru propriul lor interes disfuncţiile generate chiar de ei şi numai în folosul lor, iar noi cetăţeni români şi europeni să rămânem pe mai departe ruşinea Europei. Iată o atitudine nefirească, pe care mulţi cetăţeni români, cu o educaţie primitivă, o apreciază aşa cum nu trebuie: ca “demnă”.

Eu unul nu accept aşa ceva şi cer tuturor celor care mai gândesc pozitiv să se solidarizeze pentru a cere, nu milă şi compasiune din afara ţării, ci acţiuni concrete de îndreptare a situaţiei din ţară, din partea factorilor responsabili. Cum vom reuşi acest lucru? Simplu: încercând să ne exercităm drepturile cetăţeneşti conferite de Constituţie, printr-o implicare activă şi responsabilă a fiecărui cetăţean român care încă mai are şi statutul de cetăţean europen. Să nu uităm un adevăr cert de funcţionare în condiţiile optime ale democraţiei: SOCIETATE CIVILĂ TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ PRIMA ȘI SINGURA PUTERE ÎN STAT! Dragi compatrioţi, avem pentru ce să ne solidarizăm!

Mircea Vintilescu

Vine, vine primăvara… dar cu ce vine?

Mulţi poeţi sensibili ai neamului românesc (Alecsandri, Minulescu, Topârceanu etc.) se bucurau din suflet că în sfârşit a venit primăvara şi pot să-şi bage bocancii şi şoşonii la păstrare. 

 

Astăzi mulţi orăşeni se bucură că nu mai trebuie să plătească facturi încărcate la întreţinere pentru că pot opri caloriferele. La sate, numai oamenii harnici încep să trebăluiască prin bătătura curţii pentru a pregăti grădinile care să-i mai scape de foamea făcută mai toată iarna. Încep să vină şi păsările călătoare aducând cu ele şi mult aşteptatele ploi de primăvară.

Meteorologii se pregătesc şi ei să ne anunţe venirea ploilor, dar şi al codurilor galbene, portocalii sau ferească-ne… şi pe cele roşii, aducătoare de inundaţii. Toţi se pregătesc de câte ceva, numai administraţia locală mai zăboveşte un pic, căci deh… am intrat în zilele cu BABE şi nu se ştie dacă vine curând primăvara, sau mai întârzie.

De la inundaţiile din anul 2006 ne tot rugăm pe la toate bisericile ca apele râurilor să nu se mai răzbune pe necazurile noastre, să nu ne mai inunde casele, bunurile gospodăreşti şi să ne cruţe vieţile. Ne rugăm şi atât, adică nu facem nimic pentru a ne proteja de furia apelor, căci deh (iar) se tot spune că suntem în plină criză financiară şi nu avem bani de investit în nimic.

Dacă se va întâmpla din nou ca râurile să se reverse cu furie şi vom avea iar numeroşi morţi, sate distruse, sinistraţi cu duiumul, poduri rupte, drumuri impracticabile etc., acest lucru nu impacientează pe nimeni, pe nici un edil şi nici vreo autoritate locală sau centrală. Am învăţat să facem teledonuri, prin care să sensibilizăm oamenii să dea bani sau alte tipuri de ajutoare, din care numai o mică parte vor ajunge la cei amărâţi, urmând ca restul ajutoarelor să se volatizeze pe la cei care se ”ocupă” cu gestionarea acestora.

Am învăţat să cerşim milă, să vorbim despre solidaritatea umană, iar alţii, puţini la număr, să se lăude cu valoarea darurilor pe care le fac sinistraţilor. Se face şi se câştigă capital politic pe seama sinistraţilor, se cuceresc noi simpatii electorale cu vorbe goale, dar ce trebuie făcut cu adevărat, nimeni nu face!

Cunoaştem zonele de risc la inundaţii, putem anticipa intensitatea acestor fenomene distructive în funcţie de precipitaţiile care se vor produce în diferitele zone, dar în afară de teoretizări şi vorbe goale, nu facem nimic. Putem anticipa şi principalele pagube sau prejudicii care pot apărea, provocate de revărsările de ape asupra spaţiilor din intravilan şi extravilan, cu mare impact mai ales asupra vieţii, sănătăţii şi bunurilor materiale ale populaţiei, dar nu luăm nici o măsură eficientă care să limiteze şi chiar să elimine toate disfuncţionalităţile care pot apărea în urma producerii unor inundaţii.

Noi, societatea civilă nu facem nimic în acest sens, cu toate că ştim ce valoare şi mai ales cu ce sacrificii se fac multiplele cheltuieli de către populaţia afectată, sau de către unele autorităţi locale. Nu milităm sub nici o formă pentru a pune în practică principiul bine cunoscut că “este mult mai rentabil să se acţioneze preventiv”, cu investiţii bine structurate în executarea unor lucrări hidrotehnice şi hidroameliorative de apărare împotriva inundaţiilor, decât să se acţioneze post-factum, după producerea acestor fenomene distructive.

Ajutoarele venite sub diferite forme din rândul majorităţii populaţiei ţării către sinistraţii din zonele calamitate, constituie doar forme primare de solidaritate interumană. Ele pot fi însă considerate doar simple paleative, pentru că acestea se rezumă numai la ameliorarea temporară a efectelor imediate ale dezastrului suferit de populaţie.

Adevăratul sprijin pe care societatea civilă îl poate acorda, se referă la încurajarea formării în rândul populaţiei al unui nou spirit de parteneriat om-mediu înconjurător, mai ales prin exercitarea de presiuni pe care ar trebui să le facem în mod repetat, ca cetăţeni educaţi, asupra tuturor autorităţilor locale şi centrale, responsabile cu asigurarea protecţiei populaţiei. Aceste acţiuni trebuie să aibă în vedere promovarea unor proiecte care să identifice cauzele care provoacă aceste dezastre, pentru ca ulterior, autorităţile să demareze lucrări cu adevărat eficiente de înlăturare atât a efectelor, cât şi a cauzelor acestor factori distructivi, care din păcate se manifestă în mod repetat.

Interesul pentru asemenea acţiuni nu trebuie să se rezume doar la nivelul colectivităţilor potenţial afectate de aceste fenomene, ci să se extindă la nivelul întregii societăţii, pentru că noi toţi avem de suferit pierderi financiare semnificative, directe şi indirecte, ca urmare a tergiversării promovării acestor lucrări esenţiale pentru eliminarea sau limitarea acestor riscuri.

Indiferenţa manifestată până în prezent de către societatea civilă privind soluţionarea acestor probleme de autorităţile statului, responsabile şi plătite de contribuabili, explică în bună măsură gradul de sărăcie avansat al populaţiei şi al ţării în general. Neimplicarea societăţii civile în soluţionarea corectă a acestei probleme, va avea drept rezultat şi condamnarea generaţiilor viitoare la sărăcie, la indiferenţă şi la condiţii de viaţă nefireşti pentru un popor ce pretinde că încă mai are o vocaţie civică europeană.

Mircea Vintilescu

Nu va fi linişte în ţară

Mandatul actualei conduceri a CSM a fost dat cu 10 la 8 voturi pentru Oana Schmidt-Hăineală, fost vicepreşedinte al cărei mandat expiră în 6 ianuarie 2013. La două ore după “alegere” Hăineală a fost contestată. Ce eforturi depune guvernatorul de la Cotroceni să-şi apere acolitele din CSM? Citiţi mai jos.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-13939383-oana-schmidt-haineala-aleasa-noul-presedinte-csm.htm

http://www.romanialibera.ro/actualitate/justitie/pivniceru-catre-basescu-la-csm-sa-te-temi-de-greci-chiar-si-atunci-cand-nu-iti-aduc-daruri-289107.html

http://www.gandul.info/news/video-basescu-la-csm-mai-bine-razboi-decat-o-justitie-neindependenta-noul-sef-al-csm-este-procurorul-oana-schmidt-haineala-10427118

Nu ne aşteaptă zile liniştite în ţară. Cât timp acest “Fuego al politicii româneşti” cum l-a numit Mădălin Voicu într-o emisiune TV, va fi la Cotroceni, presa ponegrită şi hulită de “guvernatorul României” va toca şi diseca toate năzbâtiile celui care se luptă din răsputeri ca să-şi apere pielea şi viitorul nesigur. Ne aşteaptă şase luni de foc şi alte şase luni de sabie. Cu forţe proaspete, cu aerul de munte în nări, cu hăhăitul perpetuu, micul omuleţ care se doreşte a fi om mare de stat, ne trage încet dar sigur spre prăpastia urii, a răzbunării, a denigrării şi a defăimării.

În timp ce maleficul scorpion lansează săgeţi subtile dar bine ţintite asupra “independenţei justiţiei”, poporul dezbate febril problema incinerării marelui regizor şi actor Sergiu Nicolaescu. Poporul fariseu s-a indignat extrem de tare la ideea aceasta cum că n-ar fi creştineşte, că dacă trupul nu e în pământ sufletul nu poate fin mântuit, că nu vor avea unde să aprindă o lumânare, să se închine… şi alte aberaţii de genul acesta. Mi-a plăcut de actriţa Ileana Stana-Ionescu pentru faptul că a spus că şi dorinţa ei şi a soţului, cunoscutul actor Sebastian Papaiani este aceeaşi, incinerarea, explicând pe scurt că dorinţa trebuie respectată şi că preferă acest ritual în locul putrezirii în mormânt.

Pentru mulţi dintre aşa-numiţii creştini moartea unei personalităţi reprezintă bâlciul perindării pe la catafalc, pozarea cu decedatul, eventuale pomeni la care să se repeadă ca ulii şi mai ales bârfa de după, care inevitabil începe cu “Ai văzut?!” Nici aici bâlciul nu a lipsit. Dezbateri peste dezbateri, opinii pro şi contra din care biserica nu a lipsit pe motiv de explicarea canoanelor bisericeşti. Fiecare s-a afişat mai creştin ca celălalt de parcă credinţa fiecăruia trebuie dezvăluită la televizor, discutată şi disecată pe dreapta şi pe stânga precum declaraţiile politice ale preşedintelui jucător.

Dacă biserica admite liberul arbitru în credinţă privind alegerea căii de umat în viaţă, de ce nu acceptă şi acelaşi liber arbitru în cazul morţii? Încă o dovadă că nu poate fi linişte în ţară. Poporul este divizat, când unii trag hăis, ceilalţi neapărat vor trage cea. Când unii sunt pro neapărat alţii vor fi contra. Când unii vor fi mulţumiţi, neapărat vor apărea şi nemulţumiţii. Când unii vor avea faimă, vor apărea şi neisprăviţii cu invidia lor dăunătoare. 

Rasa umană, dualistă, contradictorie, răzbunătoare dar propovăduitoarea iubirii aproapelui mai presus de propria fiinţă, a fost, este şi va rămâne un mare mister în evoluţia acestei planete văzută de alte civilizaţii trecute sau viitoare. Ceva din gena umană a fost proiectat greşit. Şi totuşi mai există oameni precum Sergiu Nicolaescu, mare om, care a dorit să rupă canoanele inepte ale vremurilor sale şi să-şi găsească nemurirea nu  numai prin ce a lăsat în urma lui dar şi prin propria dorinţă de după moartea pământeană.

Epicur: “Vrea Dumnezeu să prevină răul, dar nu poate? Atunci nu e omnipotent. Poate, dar nu vrea? Atunci e malefic. Şi poate şi vrea? Atunci de unde vine răul? Nici nu poate, nici nu vrea? Atunci de ce să fie numit Dumnezeu?”

Einstein: “Dacă oamenii sunt buni doar pentru că le e frică de pedeapsă şi pentru că speră la o recompensă, atunci suntem într-o stare jalnică.”

http://calinignat.wordpress.com/2012/02/11/biserica-simbolul-ipocriziei/

Nu va fi linişte în ţară.

Mona Bernhardt-Lörinczi

A murit un mare regizor, Sergiu Nicolaescu

Joi, 3 ianuarie 2013. O zi tristă pentru România. Marele regizor, actor, fost senator în Parlamentul României, a încetat din viaţă.

S-a născut pe 13 aprilie 1930 la Târgu Jiu şi a murit pe 3 ianuarie 2013 la vârsta de 82 de ani, la Spitalul Elias, în urma unei operaţii şi complicaţii ulterioare. O stea în memoria lui Sergiu Nicolaescu va fi inaugurată pe Aleea Celebritatilor din Târgu Jiu, oraşul in care s-a născut regretatul regizor si actor, alături de steaua marelui sculptor Constantin Brâncuşi.

Pioasă recunoştinţă celui care a lăsat o moştenire de necontestat în cinematografia românească şi celui care s-a implicat direct în Revoluţia din 1989.

Mona Bernhardt-Lörinczi

Sărbătoarea Crăciunului în anul de graţie 2012

Am apucat să trăiesc şi acest sfânt moment din viaţa creştinătăţii. Cu multă emoţie în suflet am încercat să respect tradiţia acestui mare eveniment şi să mă comport mai ceva ca un bun creştin atât faţă de cei din jurul meu, cât şi faţă de cei mai puţin apropiaţi mie.

Cu mult regret am constatat că pentru foarte mulţi români această sărbătoare are doar semnificaţie de mare chiolhan. Am conştientizat că pentru cei mai mulţi semeni de-ai noştri valorile acestei naţii nu reprezintă nimic, sau poate că nici nu le cunosc. Îngrijorător este că valorile spirituale ţi tradiţiile româneşti au fost total neglijate şi de cei care au obligaţia morală de a le promova. Mă refer aici la toţi demnitarii noştri proaspăt aleşi sau acceptaţi (Preşedintele ţării, Preşedintele Senatului, al Camerei Deputaţilor, Premierul, deputaţii şi senatorii, minişti etc.).

Nici unul dintre aceşti aleşi ai neamului nu au dorit să fie colindaţi, cu toate că toţi se pretind a fi buni creştini. Unii se dau pe derdeluş, alţii se îmbuibă cu bucate şi băuturi, unii se plimbă prin lume considerând în mod greşit că această perioadă este o bună vacanţă pentru relaxare sau distracție. Nu am văzut vreun demnitar, care în campanie alerga să dea tot felul de plocoane electoratului naiv, să se ducă aşa cum se cuvine cu daruri la azile, orfelinate, la oamenii amărâţi sau pe la rudele mai sărace. Dacă înainte de alegeri toţi candidaţii alergau pe la biserici, de Crăciun nici nu s-au sinchisit să aprindă măcar o lumânare.

Ce pot înţelege din acest comportament? Aceşti oameni nu mai au nimic comun cu neamul românesc. Nu mai au nimic nici cu respectarea principalelor valori umane, dar nici cu tradiţiile care ne-au ţinut legaţi pe acest pământ. Pentru că ne merităm aleşii, pot spune acum fără să greşesc că suntem o turmă care tolerăm o populaţie înapoiată, needucată, lipsită de aspiraţii, chiar fără Dumnezeu. Dacă vom continua aşa, se duce de râpă totul, inclusiv noi cei care asistăm neputincioşi la glorificarea mitocăniei.

Sper din tot sufletul ca aceste lucruri să se îndrepte cât mai curând posibil, să începem să învăţăm ce înseamnă să fi şi să ne comportăm ca un popor educat, să devenim cu adevărat un segment european care, cu mândrie, să poată spune că suntem români! Pentru că avem cu ce să ne mândrim. Din păcate, până acum nu prea avem cu cine să ne mândrim iar acest lucru este cel mai trist.

Poate că s-ar cuveni să spunem, în loc de LA MULŢI ANI, o nouă frază:

LA MAI MULTĂ CONȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE CIVICĂ ROMÂNEASCĂ!

Mircea Vintilescu

Iluzii… iluzii… iluzii

În curând va începe campania electorală în România.

Que sera, sera! Vor spune unii mai puţin informaţi. Alţii vor lupta din răsputeri ca să convingă electoratul că statutul lor din “opoziţie”, adică ARD = PDL (culoarea portocalie disimulată în vernil, roz, mov şi toate culorile curcubeului) va “reporni inima României” pe care tot ei au băgat-o în comă prelungită de opt ani.

Va fi o campanie dură, aşa cum spun toţi analiştii politici. Cât de dură, vom vedea. Mai dură decât tăierile de salarii şi de pensii… Iar dacă va fi mai dură, asta s-ar putea referi la violenţe verbale, bătăi, injurii, defăimări, calomnii şi multe altele, de care românii, dar mai ales cei din actuala opoziţie, alături de aliaţii lor “de încredere” vor face uz din plin.

Până la campanie mai este o săptămână. Folosesc prilejul ca să vă prezint “iluzii… iluzii” (nu surprize… stupize) ca să vă descreţiţi frunţile şi să hotărâţi, privind imaginile, cu cine veţi vota.

Nu uitaţi, iluziile sunt pretutindeni în jurul nostru, de la afecţiunea unui partener până la iluzia unei vieţi întregi. Alegerea este a dvs. Cu ce iluzie vreţi să trăiţi de acum încolo sau ce iluzie v-a fost spulberată de realitatea dură la care toţi suntem supuşi.

Vizionare plăcută. Lucrările sunt nemaipomenite.

Mona Bernhardt-Lörinczi

Amărăciunea unei aniversări

Cu o săptămână înaintea începerii anului universitar 2012-2013, am avut plăcerea să particip alături de mai mulţi foşti colegi, la aniversarea a 40 de ani de la absolvirea unei facultăţi a Universităţii din Bucureşti (nu îi dau numele pentru că nu vreau să o fac de râsul lumii).

Interesant a fost faptul că din anul 1972 şi până în prezent, mulţi dintre noi nu au avut ocazia să se vadă, sau să se întâlnească în acest rătimp. Şocul a fost total în condiţiile în care primul contact cu foştii colegi s-a realizat în faţa facultăţii. Se făceau pariuri dacă pot recunoaşte pe X sau pe Y, apoi dacă Z se va prezenta la această reuniune şi mai ales cum va arăta.

Surpriza cea mare a fost când am intrat în Facultate. Aici timpul parcă a îngheţat, aceleaşi holuri neinspirat pavoazate, grupurile sanitare aidoma vremurilor trecute, aceleaşi uşi rebegite la intrarea în amfitreate.

Fiind o aniversare cu o asemenea semnificaţe emoţională (prima întâlnire după 40 de ani), decanatul a hotărât să fim găzduiţi în cel mai important amfiteatru. La intrare am crezut că ni se face o surpriză în privinţa mobilierului, sau mai precis am crezut că primele rânduri de bănci au fost preluate de la muzeul Universităţii şi montate special pentru noi, ca să putem rememora mai uşor anii studenţiei. Pe parcurs, am constatat cu regret că erau bancile în care am audiat cursurile cu 44 de ani în urmă, adică tot dărăpănate, cu diferite măzgăleli pe pupitru, iar scaunele acumulaseră şi ele patina vremii fiind nu numai incomode, dar şi multe total nefuncţionale.

Am constatat că s-a schimbat totuşi ceva: TABLA DE SCRIS. Iniţial, în perioada 1967-1972 erau în fiecare amfiteatru câte 2 table culisabile, cu ştergerea cretei automat ce se umplea una din ele. Acum erau tot 2 table de sris, dar normale şi mult mai mici, fără nici un fel de sisteme culisabile, nici măcar ca cele primitive din perioada amintirilor mele.

În timpul desfăşurării ceremonialului am avut pentru câteva momente senzaţia că trăiesc într-o atmosferă humboldiană şi că particip la inagurarea acestui sfât lăcaş de educaţie şi cultură de pe vremea lui Caragiale. Când am revenit la realitate am început să tremur de mânie, conştientizând că această facultate are peste două secole în spate şi peste 20 de ani de tranziţie.

Mă întrebam unde s-au dus banii mei în calitate de contribuabil? Probabil numai în salariile celor care predau, căutam eu să-mi dau sigur răspunsul. Dar banii de la studenţii cu plată unde or fi? Aici m-am blocat pentru că am aflat că peste 50% din cursanţii unui an sunt plătitorii unor taxe substanţiale pentru a frecventa această instituţie de stat a învăţământului superior. Am zis aşa, ca pentru mine, că este vorba de un managemet defectuos şi am încercat să închei acest subiect de analiză comparativă, căci nici nu prea aveam ce compara.

La sfârşitul ceremonialului am aflat un alt lucru trist, referitor la structura corpului profesional. În acest an universitar nu mai predau profesorii consacraţi care fără voia lor s-au apropiat de vârsta pensionării. Am costatat prezenţa a foarte multor cadre didactice tinere, fără experienţă profesională, fără performanţă în domeniu şi mai ales fără o reputaţie. Mi s-a precizat că acest lucru se datorează reformei din învăţământul superior, dar am fost asigurat că lucrurile vor merge înainte, iar facultatea nu se va închide.

Mimând un zâmbet care se traducea în sufletul meu cu un pumn de lacrimi, am replicat că mă bucur că nepoţii mei nu au înclinaţii spre acest domeniu ştiinţific şi am pornit spre locul unde trebuia să ciocnim un pahar de şampanie în cinstea revederii noastre.

Reflectând asupra acestor evenimente mă întreb dacă învăţământul superior de stat ne mai este folositor cu ceva. Mă întreb de ce se tolerează ca învăţământului universitar de stat să facă concurenţă învăţământului superior privat şi cu ce este mai performant acesta faţă de facultăţile private? Este astăzi capabil învăţământul superior de stat să scoată absolvenţi care să se poată integra rapid în colectivele de muncă în care se doreşte să activeze? Poate învăţământul superior de stat românesc să asigure absolvenţi care să concureze cu semenii lor din ţările membre ale Uniunii Europene?

Din punctul meu de vedere, la toate aceste sumare întrebări pot răspune cu un categoric NU. Iată că noi contribuabilii, finanţăm astăzi şi neperformanţa totală din învăţământul superior de stat, alături de alte domenii unde se pretinde că ni se duc banii noştri din taxe şi impozite. Îmi vine acum să râd de figurile imbecile ale politicienilor care au participat în mod festivist la deschiderea acestui nou an universitar. Dar râsul se tranformă în plâns când constat că această stare jalnică este finanţată de NOI, CONTRIBUABILI INDIFERENŢI ŞI IGNORANŢI.

În asemenea condiţii TREBUIE SĂ CONŞTIENTIZĂM CĂ NOI NU FINANŢĂM UN ÎNVĂŢĂMÂNT SUPERIOR PERFORMANT, CI FINANŢĂM ŞOMAJUL ABSOLVENŢILOR, NE FINANŢĂM UN TRAI SĂRĂCĂCIOS ŞI PLIN DE RISCURI, NE FINANŢĂM PENSII MIZERE ŞI MAI ALES INSATISFACŢII ZILNICE ÎN TOATE DOMENIILE.

Putem schimba în bine această situaţie inacceptabilă pentru România, numai dacă înţelegem să participăm în calitate de cetăţeni responsabili la destinele societăţii noastre. Trebuie să milităm şi să cerem ca instituţiile abilitate ale statului să prezinte periodic contribuabilului performanţa instituţiilor aflate în subordine, trebuie ca noi să participăm la stabilirea indicatorilor de evaluare a performanţelor şi mai ales la respectarea lor. Cu cât ne vom grăbi mai mult spre acest domeniu, cu atât ne va fi fiecăruia din noi mai bine. Iar dacă nu vom înţelege că implicarea noastră acum este mai necesară ca aerul, atunci vom conserva pentru mult timp tradiţionala PROSTIE ROMÂNEASCĂ.

Mircea Vintilescu

Ia PRIVATIZAREA, neamule!!!

Vă pup pe suflet, români (cum spune Condurăţeanu, mare om la OTV).

Aţi auzit bine, se oferă privatizare contra voturi politice, indiferent că ele vin de la gospodinele ahtiate de serialul Elodia, de la oligofrenii care încă se mai uită în gura ştirbă a lui Dan Diaconescu (în direct) alias DDD, sau de la frustraţii acestei ţări greu încercate de tot felul de intelectuali “selecţi” gen MRU (Mihai Răzvan Ungureanu), creştin convins, altfel declarat de dreapta dreptei, om de caracter ca şi Baconschi, care vă cheltuie banii pe uleiuri selecte şi unguente de marcă, dar şi pe bunătăţi care mai de care mai răsunătoare şi mai costisitoare pentru foalele lor super-dezvoltate, ca să nu mai amintesc de chiriile enorme de la Paris.

Ia PRIVATIZAREA, neamule!!! Este strigătul lui DDD printre tot felul de declaraţii în faţa tuturor reporterilor şi camerelor de luat vederi de la toate televiziunile din România, care de ceva timp s-au transformat în ziare de scandar sau în tabloide puternic mediatizate.

Jos labele de pe Oltchim! Se aude tot mai des acest deziderat, fără ca prostimea să înţeleagă de fapt traducerea exactă al acestuia, adică: Dă-te tu la o parte de pe scaun să mă aşez eu ca să fur mai vaşnic.

Şi toate acestea în numele poporului, pentru popor şi pentru cei nevoiaşi…

Mă uluieşte din ce în ce mai mult discursul, care se vrea sobru, cu mesaj politic, al tuturor de pe scena acestei telenovele, transformată de DDD într-un nou serial gen Elodia, unde încă nu au apărut Magda Ciumac cu dansul ei lasciv pe muzică de manele de pe biroul marelui OTV-ist, alături de buna sa amică, Nichita, haidamaca aceea cu voce de bărbat şi cu o exprimare ca la uşa cortului. Nu a apărut nici Tolea Ciumac cu tomberonul, dar… nu este timpul pierdut. Se pare că dacă Tolea Ciumac nu a reuşit să-l vâre în tomberon în direct pe DD, o să reuşească poate o mână de oameni înfometaţi şi minţiţi de la Oltchim. Sau poate chiar poporul pe care DDD îl invocă mai tot timpul în toate acţiunile sale, ca un paravan din ce în ce mai fragil pentru averea sa nesimţită, câştigată într-un timp extrem de scurt, comparativ cu toate averile marilor clanuri din lume, care în generaţii şi generaţii au muncit cinstit şi şi-au închinat imaginaţia şi competenţa unui scop şi ţel nobil. Acela de a fi în folosul oamenilor.

Mă siderează cum mai poate cineva în acest secol să mai creadă faptul că un ditai bogătanul se poate gândi la popor, la pulime, cum spunea cineva, când însăşi avuţia pe care o are, licit sau ilicit este destinată numai lui.

Dar în România de astăzi, care încă se mai târăşte în Evul Mediu (e adevărat, netimpuriu) jocurile se fac altfel. Ia fiecare ce vrea de la oricine, înfulecă pe săturate, îşi face metehnele cu tot felul de bunuri ale tuturor, şi le însuşeşte fără explicaţii (haideţi domniţă, doar sunt prostiuţe… ce naiba) şi apoi propovăduieşte în faţa prostimii buna cuviinţă, austeritatea, abstinenţa, iubirea celui sărăcit, ajutorarea celor oropsiţi şi mai presus de toate… “vă reamintesc”: lupta pentru popor şi în slujba poporului, pentru ca ciocoimea să ia labele jos de pe averea poporului.

Dar nu se întreabă nimeni care este de fapt averea poporului, acela pe care-l invocă toţi îmbuibaţii din banii storşi de la popor, care de fapt sunt cetăţenii români. Ei da, vă spun eu care este averea poporului în viziunea mea. Vă spun eu care şi cum arată oamenii pe care-i invocă toţi cu mare emfază, dar vă las pe voi să decideţi ce mai este de stors de la ei.

Şi cum o imagine face cât o mie de cuvinte, priviţi cu atenţie mai jos şi pe urmă… vă pup pe suflet, români, dacă v-a mai rămas şi acela!!!

 

 

 

 

 

 

 

Mona Bernhardt-Lörinczi