Apocalipsa după putori

Triumfalist sună discursul nou-unsului premier, arogant ca un ober-grof căftănit de Întâi Stătătorul Ţării Româneşti: ”românii sunt leneşi, puturoşi, aşteaptă să vină guvernul şi armata să le rezolve problemele...”.

Stăm cu cuşma-n mâini sideraţi şi ne gândim că nu ne-am gândit la asta până acum. Încercăm să ne strecurăm plini de ruşine afară din cârciumile în care ne imaginează aleşii ţării că ne facem veacul, doar-doar om reuşi să îmblânzim stihiile naturii datorită cărora ne vedem ştirbite onoarea şi caracterul. Metempsihotic, reiterăm mental tema transgresiunii dinspre vulg către elitismul pur al personajelor care mimează teatrul fin la cârma ţării, ipostaziate bidimensional asemenea butaforicelor modele din mucava. Şi ne imaginăm peren într-o dualitate ce transcende limitele realităţii, într-o dorinţă surdă de a zdrobi fălci şi danturi cu bota strămoşească a obidiţilor de soartă. Căci nu poate fi judecată mai lipsită de moralitate, fond şi formă, decât judecata unui fost securist zelos, care asemeni ţaţei Leana nu s-ar sfii să spună că viermii care odinioară ieşiseră la mâncare, acum pe vremuri de restrişte lenevesc troieniţi până la horn şi se îmbuibă pantagruelic la gura sobei, în timp ce-alde soldică îşi riscă raţia de biscuiţi, dăruind-o altruist unor oameni ce nu merită nici măcar dispreţ.

Cât va dăinui această cavalcadă a vorbelor rostite la beţia Puterii, numai Dumnezeu ştie. Între timp ne mor bătrânii, femeile şi copiii în propriile case, cripte de gheaţă, devenite peste noapte monumente închinate Marii Dureri în Cur a Aleşilor Ţării. Copil fiind, învăţam la istorie despre nedreptăţile comise de boierii nemiloşi ce sufocau prin birurile lor pe sărmanii care ajunseseră să-şi ia câmpii sau zilele. Astăzi, incredibil, în plin mileniu trei de civilizaţie, retrăim aceleaşi sentimente, cu aceeaşi senzaţie de aparentă neputinţă. Spun aparentă, deoarece, de-atunci până acum s-au schimbat multe în viaţă şi în lume. Iar judecata noastră, departe de a se asemăna cu cea a Judecăţii de Apoi, va fi cu mult mai crâncenă. Iar discursul lor, chiar şi în momentul de faţă, când aruncă hârdăul de lături asupra cetăţenilor ţării catalogaţi drept PUTORI, seamănă izbitor de mult cu un discurs dislexic rostit în faţa oglinzii.

Dumitru Zburlea

De la viermi şi ciumpalaci, la demonstranţi neînfricaţi

Este foarte interesant tot ceea ce se petrece acum la sfârşit de ianuarie 2012, atât în Piaţa Universităţii din Bucureşti, cât mai ales în mai toate oraşele din ţară. Practic poporul român s-a trezit dintr-o stare de veghe şi acum, pe un ger năprasnic, încearcă să-şi spună păsul.

Înaintea producerii acestor evenimente eram obişnuiţi cu numeroase imagini prezentate cu mult haz de mai toate televiziunile, care înfăţişau mulţimi de oameni, majoritari în vârstă, ce se aşezau cuminţi la cozi nesfârşite şi apoi se îmbulzeau pentru a primi câte ceva din mila fie a primarului unei localităţi, fie din mila unui cetăţean care sub masca binefăcătorului, cerea nişte semnături de adeziune la un anumit partid politic.

Aceste imagini mă cutremurau. Vedeam oameni care tremurau pur şi simplu de bucuria primirii unui mic ajutor care, prin banalitatea lui, dădea acea geană de speranţă norocosului posesor că nu este uitat şi probabil că avea suficiente motive să se emoţioneze.

Interesant este că în toate locuri unde se fac astăzi aceste manifestaţii de protest la adresa întregii clase politice nu se dau găleţi, galoşi, pachete cu un litru de ulei, zahăr, biscuiţi, sare, paste făinoase, pui etc. Nu se dă nimic demonstranţilor, dar ei se înghesuie să prindă un loc cât mai vizibil în masa de oameni protestatari. Este incredibil cum aceşti oameni nevoiaşi care ieri se îmbulzeau la cozile amintite, acum vin pentru alt lucru greu explicabil în rândul tuturor politicienilor.

Mulţi oameni generoşi la înmânarea de peşcheşuri politice celor amărâţi, nu numai că nu înţeleg mai nimic din ceea ce se petrece în aceste locuri, dar îşi pun şi o mulţime de întrebări. Cum de se strâng acei oameni şi cum de rabdă cu stoicism atât gerul puternic, cât şi privirile încruntate ale jandarmilor din zonă, când ei, politicienii generoşi nu mai oferă nimic? Pentru ce fac aceşti demonstranţi acest efort şi mai ales pentru ce îşi riscă sănătate şi chiar libertatea? Ce mai vor aceşti oameni pe care mai ieri i-am „îndestulat” cu diferite atenţii total nesemnificative ce pe drept ne-au determinat să-i considerăm viermi, ciumpalaci, milogi etc. şi de ce nu stau acasă?

La aceste întrebări trebuie date nişte răspunsuri clare, dar nu de clasa politică, ci chiar de cei care participă la aceste manifestaţii şi încercă să înţeleagă demersul fiecărui participant.

Nimeni nu a observat că toţi demonstranţii vin în fiecare zi în locurile neautorizate de autorităţi, ţinând bine ascuns în mână câte un sâmbure de speranţă. Prin gestica lor, aceşti sâmburi de speranţă sunt aruncaţi zilnic pe caldarâmul pieţelor, iar pentru a intra în sol, fiecare demonstrant, cu un joc temeinic de picioare (care îi scapă şi de degerături) îi îngroapă cu grijă.

Mulţi demonstranţi au constatat că sâmburii lor de speranţă au prins, că ei germinează, iar în scurt timp pot să iasă la suprafaţă ca vlăstare ce vor naşte copaci. Aceşti vlăstari ai speranţei sunt bine protejaţi de fiecare manifestant, astfel ca el să se dezvolte şi să poată ajunge un adevărat copac. Iată unul dintre motivele pentru care demonstranţii vin zilnic acolo unde au plantat numeroşi sâmburi ai speranţei.

Şi în fond ce doresc aceşti demonstranţi care sunt asimilaţi cu tagma nemulţumiţilor sau a indignaţilor? În acest moment pot spune că protestatarii nu doresc mai nimic inclus în categoria nefirescului. Ei vor în primul rând dreptate socială, dar cu mare grijă, fiecare îşi ocroteşte copacul numit speranţă care printr-o însumare alcătuiesc o pădure constituită numai din esenţe pure de speranţă. Pentru toţi demonstranţii, acest lucru este pentru moment suficient, pentru că ei ştiu că fiecare copac va rodi cât de curând fructul pe care clasa politică îl consideră de mult interzis populaţiei, adică DEMOCRAŢIA PARTICIPATIVĂ, în care SOCIETATEA CIVILĂ ca PRIMĂ PUTERE ÎN STAT va monitoriza activitatea celor puşi şi plătiţi de noi să ne reprezinte.

Aceste roade ale copacilor numiţi speranţă pot să hrănească îndestulător pe fiecare demonstrant, scutindu-i totodată pe acei pseudopoliticieni de a mai cheltui câte ceva din averea strânsă cu multe emoţii pe seama tuturor nevoiaşilor de la care încă mai speră o nouă investitură.

Dar aceşti copaci numiţi speranţă, răsăriţi cu multă trudă numai din voinţa acestor demonstranţi, pe lângă roadele lor, mai oferă la fiecare adiere de vânt şi vreascuri, sau rămurelele uscate care periodic cad din copaci. Adunate cu grijă, aceste rămurele pot constitui rugul pentru acea clasă politică compromisă, mincinoasă, agramată, bine structurată pe o fraudă fără precedent din avuţia fiecărui cetăţean.

Acest rug va incinera imediat pe cei care, cu multă lăcomie dar şi obrăznicie, au confundat actul politic pentru care au fost investiţi cu propria visterie. Pentru alţi politicieni, rugul acesta va genera arsuri grave care vor reprezenta stigmatul lor permanent de oameni încuscriţi cu ticăloşia politică, fapt care va trebui să-i marginalizeze pentru tot restul vieţii lor.

Cel mai interesant lucru este dat de vâlvătaia de flăcări a rugului aprins, vâlvătaie care va înroşi suficient de mult obrajii celor care încă mai gândesc că dacă vor  ajunge la putere pot acţiona discreţionar, adică în folosul lor şi al celor pe care îi susţin, sperând că toate aceste beneficii se pot obţine numai prin minciuna, frauda şi înşelătoria celor care se pot numi electorat.

Focul acestui rug trebuie să asigure disciplinarea întregii clase politice viitoare, trebuie să arate clar că SOCIETATE CIVILĂ ÎN CALITATE DE PRIMĂ PUTERE ÎN STAT reprezintă câinele de pază al democraţiei, că pentru a face politică trebuie să fii educat şi să dai socoteală pentru fiecare decizie luată. Fiecare viitor politician trebuie să înţeleagă că este reprezentantul unei pături sau a unei clase sociale, nu al unui curent politic de dreapta sau de stânga, că deciziile se formulează numai împreună cu cei pe care îi reprezintă, iar asumarea deciziilor luate trebuie însoţită de sprijinul celor care i-au investit să-i reprezinte.

Iată pe scurt ce şi-au propus să facă aceşti demonstranţi din toată ţara care sunt huliţi de unii, nebăgaţi în seamă de alţii, dar foarte mult admiraţi şi mai ale susţinuţi de SOCIETATEA CIVILĂ. Faţă de acest demers fără precedent din România eu îmi scot pălăria în faţa acestor cetăţeni demni şi îi asigur că tânara generaţie le va mulţumi din plin şi îi va considera adevăraţii CETĂŢENI ROMÂNI ŞI EUROPENI.

Mircea Vintilescu

Plan de măsuri organizatorice pentru înviorarea activităţii şi creşterea reputaţiei MEUR

În zilele noastre acţiunea de publicare a ideilor cuprinse în platforma program sau în manifestul unei grupări/mişcări sociale sau politice nu se mai numeşte acţiune “de propagandă” ci de “marketing politic/social”. Sub acest aspect trebuie să recunoaştem că MEUR mai are ceva de lucrat până la atingerea pragului optim de eficienţă.

O să-mi asum riscul de a începe relaţia cu dumneavoastră printr-o critică, pe care sper să o consideraţi ca fiind una constructivă şi nu ca pe o lipsă de respect sau ca un semn de aroganţă (departe de mine acest tip de comportament în general şi cu atât mai puţin faţă de persoane pe care le respect şi le preţuiesc):

În momentul când mi-am exprimat hotărârea de a pune la dispoziţia dumneavoastră grupul “Tribuna Bunului Simţ” de pe Facebook, odată adoptată emblema MEUR, am informat printr-un comunicat pe toţi membrii grupului despre integrarea “Mişcării Pentru Bunul Simţ” în MEUR. I-am informat că ne vom desfăşura şi amplifica activitatea sub egida şi cu sprijinul dumneavoastră şi i-am sfătuit să solicite acceptul de a intra în grupul MEUR de pe Facebook. În acest sens, am solicitat publicarea documentelor oficiale ale noilor noştri aliaţi şi prieteni (program, manifest, scurt istoric, descrierea organizării, scopuri şi obiective). E drept am lansat această solicitare în general şi nu m-am adresat unei persoane din conducerea MEUR în special. Câţiva dintre colaboratorii mei au făcut-o, însă alţii mi-au spus că aşteaptă încă publicarea documentelor aşa cum am solicitat. Bineînţeles că i-am rugat să intre pe blogul MEUR, însă mi-au reproşat că le este greu să se orienteze în interiorul acestuia pentru a găsi ceea ce-i interesează.

Drept urmare vă rog să-mi permiteţi să vă propun o serie de măsuri de sporire a atractivităţii, de sporire a eficienţei comunicării între membrii conducerii Mişcării pe de o parte, iar pe de altă parte între membrii conducerii şi membrii MEUR în general.

Un prim set de propuneri vizează activitatea MEUR de pe Facebook şi anume:

· Crearea unui grup secret pe Facebook de tipul: ”Grup Director MEUR”;

· Crearea unui grup închis rezervat membrilor: ”Membri MEUR”;

· Reorganizarea, diversificarea şi intensificarea activităţii din ”Grupul (deschis) MEUR”.

În grupul secret “Grup Director MEUR” se pot discuta mult mai eficient problemele de “bucătărie internă”, probleme organizatorice sau măsurile strategice, în toată liniştea, fără teamă de interferenţe, fără teamă de a fi greşit înţeleşi de un public neavizat şi care nu este la curent cu problemele de zi cu zi ale MEUR, fără frică de interpretări tendenţioase din exterior, de comentarii răuvoitoare sau replici nedorite, care să scoată din context anumite fraze şi să le reaşeze în altele alterând sau schimbând în acest mod mesajul dorit.

În grupul închis “Membri MEUR” vor avea acces şi drept de a publica mesaje, replici sau comentarii doar membrii oficial înscrişi, fără ca acestea să se mai “piardă” printre multitudinea de mesaje de tip publicitar, link-uri, comentarii ale ne-membrilor etc. De asemenea un astfel de grup închis va facilita comunicarea dintre membrii înscrişi şi conducerea MEUR, având certitudinea recepţionării corecte şi la timp a mesajului, crescând astfel eficienţa comunicării.
Pentru grupul deschis avem trei variante: Primele două le avem funcţionale deja: “Mişcarea Euro-Civică Română” şi “Tribuna Bunului Simţ”. A treia variantă constă în contopirea celor două grupuri (sub unul dintre aceste două nume).

Rămânând la această temă, am constatat cu toţii că lumea este sătulă de politică, lumea este sătulă de manipulare, de vorbărie goală, de promisiuni deşarte, de programe care nu se respectă sau nu se aplică niciodată. Lumea intră pe net şi pentru că vrea să mai scape de televizor, să se relaxeze, să se distreze, să caute sfaturi pentru viaţă; lumea s-a cam săturat să tot fie înrăită; oamenii vor să mai audă şi lucruri bune, optimiste, un pic de armonie şi atunci vin cu propunerea de a crea sub egida şi emblema MEUR a unor profile Facebook de larg interes şi de atractivitate publică, care să activeze în grupul deschis, cu aceste teme: spre exemplu “Calea armoniei”, bazat 100% pe optimismul şi laturile pozitive ale vieţii, un profil unde omul să vadă mereu jumătatea plină a paharului, cu sfaturi pentru armonia în familie, pentru reuşita cuplului, profil gestionat eventual de unul sau mai mulţi psihologi sau psiho-sociologi.

Propun de asemenea înfiinţarea unui alt profil, sau a unei serii de profile de tip “hobby”, cum ar fi “Colţul melomanului” sau “Rocker Euro-Civic”, un altul de tipul “Picătura de înţelepciune”, unde să se publice în fiecare zi “Cugetarea serii”, sau “anti-maneaua serii” (alternativă la manea) şi în general o serie de profile “unealtă”, aflate la dispoziţia conducerii MEUR, care să aibă drept scop atragerea cât mai multor persoane din spaţiul virtual al internetului spre ideile euro-civice. Consider că este necesar ca atunci când cineva intră pe profilul MEUR, acesta trebuie să se regăsească aici sub o formă sau alta, trebuie să se simtă ”ca acasă”, trebuie să fie convins că a găsit ceea ce căuta.

Sunt sigur că fiecare dintre noi s-a găsit de nenumărate ori pe Facebook în faţa unor mesaje sau replici care să ne aducă în situaţia de a scrâşni din dinţi şi de a inspira sau expira adânc înainte de a ne căuta cu diplomaţie cuvinte cât mai potrivite cu profilul şi statutul personal şi al mişcării pe care o reprezentăm, nu înainte însă de a ne “răcori” cu câte-o înjurătură “tradiţională”. Şi cum scopul scuză mijloacele, ca rezolvare a unor astfel de situaţii ar trebui să trecem şi la folosirea unui profil “de rezervă”, sub adăpostul căruia să ne permitem să dăm la nevoie o replică “tăioasă” unei persoane care ne “stresează” cu replici sau subiecte “agasante” fără să stricăm relaţia cu persoana respectivă şi mai ales cu grupul pe care îl reprezintă.

Un astfel de profil s-ar putea numi “Urzica vie”, “În ţepii ariciului”, “Ariciul supărat” sau “zburlit” (fără nici un apropo’ la cunoştinţele comune!), “Biciul lui Attila”, “Cârcotaşul”, “Răcnetul Carpaţilor” sau orice alt nume care să simbolizeze un om “deranjat”! Un astfel de profil ar putea fi în mod discret la dispoziţia conducerii MEUR, cu o parolă pe care să o cunoască doar câteva persoane abilitate, care să aibă astfel posibilitatea de a-l folosi pe rând, ori de câte ori situaţia o impune (la nevoie). Spre exemplu am constatat existenţa pe Facebook a unor profile care nu publică nici o informaţie despre sine, ceea ce pentru mine este semn că reprezintă o entitate inexistentă deci că poate fi vorba de “clone”, care se ocupă cu lansarea de teme pe anumite grupuri, de cele mai multe ori false, abătând de multe ori atenţia de la tema aflată în discuţie sau “flancând” anumite persoane ca şi cum ar lucra în cuplu, provocând de fapt discreditarea lor prin replici haotice şi clar exagerate. Unii prieteni m-au avertizat că există un tip de “profile - unealtă”, la dispoziţia unor personaje publice importante care nu-şi permit să se compromită şi care atacă preponderent posibilii adversari politici ale acestora şi toate entităţile care nu “îndrăgesc” personajul respectiv!

Într-o altă ordine de idei, ţinând cont că am remarcat prezenţa în conducerea MEUR a unor specialişti în IT, ar trebui făcut un efort pentru ca mişcarea să beneficieze de un site propriu. E şi o chestie de îmbunătăţire a imaginii, a atractivităţii şi a credibilităţii, în raport cu un simplu blog, fără să mai pomenim de lărgirea gamei de servicii şi utilităţi pe care le-ar putea oferi un astfel de instrument de prezentare, comunicare şi de lucru. Spre exemplu, un astfel de site ar putea fi organizat şi construit pe modelul unui ziar on-line. Ar fi mult mai util. Ar putea avea o serie întreagă de rubrici permanente, ar putea să conţină pagini dedicate fiecărui tip de public ţintă şi “în paginile sale” s-ar putea insera un număr practic nelimitat de link-uri cu trimitere imediată la site-uri sau adrese de articole din alte publicaţii şi bloguri înrudite, afiliate, prietene sau doar simpatizante cu ideile MEUR. În interiorul acestui site ar putea funcţiona foarte bine cele trei tipuri de grup propuse spre înfiinţare pe Facebook, cu acces limitat prin parolă. În acest caz pe Facebook s-ar putea crea ca alternativă de păstrare a continuităţii, o pagină de prezentare a MEUR, fără feed-back, (fără posibilitatea de a se face comentarii), în care să se prezinte obiectivele principale (prevăzute în documentele oficiale) şi periodic titlurile cele mai importante ale articolelor de pe site, cu link-ul de invitaţie către site-ul Mişcării.

O altă propunere ar fi aceea de a înfiinţa structuri teritoriale ale MEUR, de tip filiale sau birouri teritoriale, care să contribuie şi să faciliteze aplicarea proiectelor Mişcării în teritoriu (spre exemplu cele legate de educaţie sau de protecţie a mediului), precum şi adaptarea acestora la condiţiile locale concrete. Această măsură ar contribui la o prezenţă constantă în teritoriu, la sporirea eficienţei comunicării dintre “teritoriu” şi “centru”, cu toate avantajele ce decurg din acest fapt, incluzând şi strângerea legăturilor în teritoriu dintre MEUR şi celelalte mişcări, grupări şi alianţe partenere. O organizare teritorială extinsă, cumulată cu demararea unor proiecte proprii în teritoriu, ar conduce cu siguranţă la sporirea prestigiului şi a atractivităţii MEUR, care ar putea fi mult mai curtată în eventualitatea unor oferte de fuziune sau asociere, la care ar participa de pe o poziţie mult mai solidă.

Cum nu există încă persoane pregătite să dea maximul în absolut toate domeniile vieţii sociale, propun o acţiune inteligentă de atragere a unor specialişti în domenii de larg interes socio-politic, economic şi cultural care ar contribui fără doar şi poate la creşterea “greutăţii” şi a prestigiului MEUR.

Un alt domeniu în care ar trebui să ne facem mai intens simţită prezenţa ar fi acela al păstrării tradiţiilor populare şi a identităţii naţionale, acţiuni absolut necesare în condiţiile apartenenţei la o Europă lărgită, multinaţională şi multiculturală. De asemenea, în condiţiile în care câteva milioane de români se află răspândiţi în toate statele Europei, ar fi foarte util pentru ei şi implicit pentru prestigiul MEUR rezervarea unui spaţiu dedicat acestei teme pe viitorul site oficial al Mişcării. Nu zic că nu există deja astfel de site-uri, dar ar fi foarte util să se găsească şi pe site-ul nostru tocmai din considerentele expuse anterior.

Şi dacă se va decide înfiinţarea unui astfel de site şi dacă se va decide de asemenea că el să fie organizat ca un ziar on-line, (“Jurnal Euro-civic” sau “Ziarul euro-civic român” etc.), vom avea nevoie de un Redactor-şef, foarte deştept şi experimentat.
Foarte util, interesant şi necesar ar fi şi constituirea unui departament de relaţii cu alte mişcări, care să dispună de o echipă capabilă să studieze compatibilitatea dintre programele şi obiectivele MEUR şi programele altor grupări din spaţiul civic românesc, cu care se va putea eventual începe un proces de agregare sau măcar pune bazele unei alianţe. Cred că nu mai trebuie să subliniez faptul că doar având o bună organizare putem deveni puternici şi că doar organizaţiile puternice contează cu adevărat în spaţiul public. Restul sunt “de umplutură”, “praf în ochi” ca să vadă lumea că la noi este democraţie şi libertate de expresie.

O astfel de încercare de agregare a grupărilor active în spaţiul online a făcut-o domnul Romeo Tarhon de la “Ziarul Naţional”, prin “Alianţă România Altfel – Forţa naţiunii”. În viziunea mea domnul Tarhon a eşuat pentru că a încercat să facă această unire, practic, printr-un mare miting, la care au fost invitate să participe toate forţele prezente pe Facebook, fără să ţină cont de programele lor, fără să pregătească în vreun fel această întâlnire, fără să se încerce armonizarea acestor programe, fără ca participanţii să aibă măcar o ordine de zi, un scop şi nişte obiective clare, în sensul unei idei, a unei schiţe de program comun de discutat şi de aprobat.

Pentru că a pregăti ceea ce s-a vrut a fi un fel de congres de constituire, nu înseamnă doar a pune la dispoziţie o sală de conferinţe şi a face invitaţii unor delegaţi, lansând chemări generaliste “la oaste” în eter, ci contactând personal fiecare reprezentant al grupării ţintă, rugându-l să-şi expună un punct de vedere asupra unei astfel de construcţii, să comunice o serie minimă de condiţii din punct de vedere al programului etc. Pentru asta este nevoie de o echipă de negociere, bine pregătită din punct de vedere al cunoaşterii doctrinelor existente “pe piaţă”, capabilă să stabilească compatibilităţi, să elimine sau cel puţin să atenueze punctele divergente, să stabilească variante alternative şi foarte abilă în armonizarea programelor de aşa manieră încât să satisfacă în cât mai mare măsură toate forţele participante la un astfel de congres. Practic în momentul intrării în sală fiecare delegat trebuie să ştie dinainte ce se va discuta şi ce se va supune la vot, scopul fiind acela de “parafare” şi de oficializare a rezultatelor (deja cunoscute şi unanim acceptate), obţinute anterior prin negociere de către proprii delegaţi.

Închei aici lista mea de propuneri, cu rugămintea de a le privi cu bunăvoinţă şi îngăduinţă. Departe de mine gândul de a fi intrat în MEUR ca ”să fac ordine”. Ideile prezentate mai sus sunt pur şi simplu propuneri, ca rod al propriei mele experienţe de viaţă şi ca expresie a dorinţei mele de participare şi de implicare şi nicidecum expresia unei impresii de a toate-cunoscător. Fiecare dintre noi avem limitele noastre şi în cea mai mare parte eu mi le cunosc pe ale mele şi în consecinţă caut mereu să mă întind doar atât cât îmi permite plapuma. În consecinţă, deciziile vă aparţin în totalitate şi oricare vor fi acestea eu o să vi le respect ca un soldat disciplinat.

Cu stimă şi deosebit respect,

Remus C. Raclău

Cuibul de vipere

PRINCIPIÁL, -Ă, principiali, -e, adj. Care este conform cu un principiu, care decurge dintr-un principiu; care se conduce după anumite principii (juste). ♦ (Adverbial) În principiu; în linii generale. [Pr.: -pi-al] – Principiu + suf. -al.

Un "prezident", un grup de "entuziaşti" şi un alt grup de "principiali" s-au întrunit într-o aşa-zisă "adunare" ca să pună "ţara la cale". Concluzia "adunării"?

1. Evitaţi situaţiile stresante, feriţi-vă de tot ce v-ar putea strica echilibrul interior. "Adevărul este rareori învăluit în romantism." (Agatha Christie).

2. Nu subestima pe nimeni şi nu dispreţui nimic (doar dacă eşti pe deplin lămurit că e demn de dispreţ. Dar nu te mândri cu asta…) Nu gândi negativ. Încearcă să fii drept! “Adevărul nu se confruntă întotdeauna cu dreptatea!” “Unde ai citit asta?” “În toate cărţile bune.” (William Faulkner)

Ce a urmat? "Principialii" s-au retras, "prezidentul" a făcut parastasul, iar "entuziaştii"…

 

Câteva explicaţii se impun totuşi pentru cei care încă mai au îndoială că Internetul este o forţă.

1. Internetul este altfel. El produce public nou, alte modalităţi de schimb al informaţiei şi alte tehnici culturale. Mass media tradiţională trebuie să-şi adapteze modul de lucru la noile realităţi tehnologice, în loc să le ignore sau să le combată.

2. Internetul este un imperiu mediatic în buzunarul de la haină. Web-ul crează o nouă ordine în sistemul mediatic, depăşind limitele şi oligopolurile acestuia. Publicarea şi difuzarea conţinutului mediatic nu se mai face cu investiţii mari. Doar calitatea jurnalistică mai diferenţiaza jurnalismul de simpla publicare de conţinut.

3. Internetul este societatea. Reţelele sociale, Wikipedia sau Youtube au ajuns prezenţe tot atât de fireşti ca şi telefonul sau televizorul. Dacă vor să existe mai departe, concernele mass-media trebuie să înţeleagă lumea în care trăiesc consumatorii şi să îşi adapteze la aceasta formele de comunicare, printre care şi dialogul.

4. Libertatea Internetului este inalienabilă. Arhitectura deschisă a Internetului nu poate fi schimbată în funcţie de interese economice sau politice, care în spatele aşa-numitului „interes public“ încearcă să cenzureze accesul liber la informaţie pe web.

5. Internetul înseamnă victoria informaţiei, un mediu prin care individul se poate informa mai bine ca niciodată.

6. Internetul schimbă şi îmbunătăţeşte jurnalismul.

7. Reţeaua înseamnă relaţionare. Cine nu foloseşte link-urile, se autoexclude din discursul social.

8. Agregatoarele şi maşinile de căutare stimulează jurnalismul documentat, de calitate. Marcând referinţele prin linkuri sau citate, devine posibilă „cultura discursului social din reţea“.

9. Internetul este noul cadru al discursului politic, stimulând dezbaterea şi participarea activă a opiniei publice.

10. Noua libertate a presei se numeşte libertate de opinie. Dispar graniţele tehnologice între amatori şi profesionişti, diferenţa nu se mai face între jurnalism plătit şi neplătit, ci intre jurnalism de bună sau proastă calitate.

11. Cândva, la inventarea tiparului, Biserica şi alte instituţii avertizau împotriva valului de informaţie necontrolată. Jurnaliştii, enciclopediştii şi pamfletarii au dovedit atunci că mai multă informare duce la mai multă libertate pentru cetăţean şi pentru societate, lucru valabil şi în ziua de azi.

12. Tradiţia nu este un model de lucru. Internetul, ca mediu extrem de concurenţial, cere adaptarea modelelor de afaceri la structura din reţeaua web.

13. În Internet, dreptul de autor sau producător nu trebuie încălcat. Mecanismele de difuzare depăşite trebuie înlocuite cu noi modele de distribuţie şi acordare de licenţe. „Proprietatea obligă“.

14. Timpul unui cititor, ascultător sau spectator are valoare. Oferta publicitară este transmisă prin reţinerea atenţiei asupra unor conţinuturi jurnalistice transmise online. Acesta este principiul de bază al finanţării jurnalismului, alte forme de refinanţare urmează să fie descoperite şi experimentate.

15. Textele, sunetele şi imaginile nu mai trebuie să fie efemere în reţea. Ele vor rămâne la dispoziţie, constituind o arhivă a istoriei contemporane. Jurnaliştii trebuie însă să aibă în vedere eventuale interpretări ale informaţiei şi greşeli ce trebuie corectate.

16. Internetul scoate la iveală o mare cantitate de marfă amorfă. Din aceasta, rezistă doar cine oferă jurnalism credibil şi deosebit, deoarece pretenţiile consumatorilor de informaţie au crescut.

17. Toţi pentru toţi. Web-ul este o infrastructură superioară de interacţiune socială. „Generaţia Wikipedia“ ştie să evalueze credibilitatea unei surse, să verifice şi să evalueze ştirile. Jurnaliştii trebuie să respecte aceste calităţi şi să intre în comunicare cu „receptorii“, folosindu-le cunoştinţele. Nu mai este momentul jurnalistului atotştiutor, ci al celui care comunică şi întreabă.

Cei cu principii au tras imediat concluzia:

În “ecuaţia” acestei societăţi eşti a “țâşpea” zecimală de după virgulă! Printr-o simplă operaţiune de “mai mult sau mai puţin”, eşti băgat la categoria “marjă de eroare” și gata! Pa-pa, părerea ta! Nada! Nul! Zero! Eşti doar un NUMĂR! Eşti un CNP (cod numeric personal), o serie şi număr de carte de identitate, un cont IBAN şi o zecimală de statistici! Cam aşa e şi cu libertatea de exprimare… O ai “by default” dar nu-ți garantează nimeni că îţi va folosi la ceva… căci nu se specifică vreundeva că EXPRIMAREA TA va avea și consecinţe! Ai dreptul să ceri o Românie civilizată, altă mentalitate, o schimbare… mă rog, orice! Ai dreptul să SPUI! AŞA, ŞI???? La ce-ţi foloseşte? – Marius Popa

Se pune întrebarea: "Suntem o ţară electrocutată, cu degetele în priză, şocată, care aşteaptă să vină cineva să-i salveze cetăţenii?"

 

 

"Entuziaştii" merg mai departe!!!

Mona Bernhardt-Lörinczi

Dictatorul din Tomania…

Sir Charles Spencer "Charlie" Chaplin, (16 April 1889 – 25 December 1977) was an English comic actor, film director and composer best-known for his work during the silent film era.

Logoul tradiţional al Google a fost înlocuit de un videoclip realizat special de echipa companiei de internet pentru această ocazie. Videoclipul imită stilul filmelor în care apărea Charlie Chaplin, însă în mai multe scene este inserat şi logoul Google.

Charles (Charlie) Spencer Chaplin s-a născut pe 16 aprilie 1889 la Londra, adică acum 122 ani. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Printre cele mai renumite filme ale sale se numără "City Lights/ Luminile oraşului", "Modern Times/ Timpuri noi" şi "The Great Dictator/ Dictatorul".

Mona Bernhardt-Lörinczi

Cenzura şi libertatea de exprimare

Cenzura este limitarea arbitrară sau doctrinară a libertăţii de exprimare. Ea se înfăptuieşte cu concursul deţinătorilor puterii (de stat, religioase) asupra cărţilor, ziarelor, buletinelor informative, pieselor de teatru, filmelor etc., aceasta de regulă înaintea difuzării lor publice.

Astfel, cenzura desemnează diferite forme de încălcare a libertăţii de exprimare, înainte sau după difuzarea propriu-zisă. Distingem mai multe forme ale cenzurii: cenzura politică (limitarea de către Guvern a libertăţii de exprimare), cenzura indirectă, ne-oficială, care se pune în practică prin diferite forme de presiune, şi fenomenul auto-cenzurii.

Libertatea de exprimare a fost limitată de cenzură încă de la începuturile Istoriei. Termenul “cenzură” provine de la postul de cenzor, creat în Magadascar în -443, a cărui scop era menținerea bunelor moravuri.

În China şi Irlanda antice, cenzura era considerată drept un mijloc de a ţine sub control moravurile şi viaţa politică. Cel mai celebru caz de cenzură antică este cel al lui Socrates, condamnat să bea cucută pentru că ar fi incitat tinerii la “desfrâu”.

Lupta pentru libertatea de exprimare este menţionată în Antichitate, Euripide apărând deja acest drept încă din sec. IV î. C.

Pentru religiile monoteiste, condamnarea blasfemiei este o temă centrală, care apare chiar în Biblie: “Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu”[1].

De la Spinoza, libertatea de exprimare a devenit unul dintre fundamentele filozofiei politice, fie ea liberală sau republicană.[2] Cenzura este astfel definită drept limitarea arbitrară de către guvern a libertăţii de exprimare.

Cei care se opun oricărei forme de cenzură afirmă nu doar libertatea de exprimare, ci apără dreptul oricărei persoane de a “spune orice”, regulă valabilă şi pentru cei cu care sunt în dezacord.[3]

Dreptul la libera exprimare constituie fundamentul democrațiilor liberale, în timp ce marxismul justifică restrângerea temporară a unor anumite discursuri, în numele unei concepţii numite “dictatura proletariatului”. Astfel, marxismul afirmă că dacă liberalii apără dreptul inalienabil la libera exprimare, ei nu pun la dispoziţie şi mijloacele materiale pentru a-l exersa. Conform marxiştilor, libertatea de exprimare poate fi îngrădită de către puterea economică (cenzură economică), prin intermediul concentrării mass-mediei în mâinile unui singur patron etc. [4]

Libertatea de exprimare este, în general, prima dintre libertăţile suprimate sub regimurile totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga.

[1] Biblia, Vechiul Testament, Levitic 24:16

[2] În apărarea indezirabililor, de Walter Block

[3] Ibid.

[4] Etica libertăţii, de Murray N. Rothbard

Marius Mitea

Lucrurile care nu se mediatizează, par că nu "există"

Dacă cineva mai crede că nu există cenzură astăzi, să-mi spuneţi dacă s-a mediatizat chiar tot ceea ce s-a întâmplat în Egipt. Dar mai ales să-mi spuneţi de ce ziarele nu au spus şi nu spun nimic despre ceea ce s-a petrecut şi încă se întâmplă în Islanda. Adică în ţara în care guvernul a fost demis în totalitate, marile bănci au fost naţionalizate, iar datoria făcută către Marea Britanie şi Olanda, din cauza politicilor financiare rău intenţionate, s-a hotărât să nu se plătească. Aceeaşi ţară în care s-a creat un grup popular pentru a se rescrie Constituţia ţării. Şi toate aceste schimbări s-au produs în mod paşnic. O revoluţie împotriva puterii, care a dus la criza actuală.

De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute de doi ani încoace? Ce se întâmplă dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplul?

Iată pe scurt istoria evenimentelor:

2008. Se naţionalizează cea mai mare bancă din ţară. Se prăbuşeşte moneda, bursa îşi suspendă activitatea. Ţara este în stare de faliment.

2009. Protestele populare din faţa Parlamentului fac să fie convocate alegerile anticipate şi provoacă demisia primului ministru şi al membrilor guvernului în bloc. Continuă situaţia economică nefavorabilă. Printr-o lege, se propune rambursarea datoriei către Marea Britanie şi Olanda, având de plată suma de 3.500 milioane Euro, o sumă pe care toate familiile islandeze urmau să le plătească lunar pentru următorii 15 ani, la 5,5% dobândă.

2010. Oamenii ajung să iasă în stradă şi cer ca această lege să fie supusă referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi anunţă că va consulta poporul. La referendumul organizat în martie, 93% din voturi au fost împotriva acestei legi. Pentru toate acestea, guvernul începe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin şi toţi bancherii implicaţi pleacă din ţară. În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă Constituţie, care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi care să substituie Constituţia curentă (copie a constituţiei daneze). Pentru a se face acest lucru, se merge direct la poporul suveran. Se aleg 25 cetăţeni fără apartenenţă politică, din cei 522 care şi-au depus candidaturile, criteriul necesar de selecţionare fiind ca fiecare ales să aibă sprijinul a 30 de persoane. În febuarie 2011 se începe activitatea şi se prezintă un proiect de Constituţie, bazat pe recomandările poporului, în urma diferitelor reuniuni din întreaga ţară. Noua Constituţie trebuie să fie aprobată de actualul Parlament şi de cel care se va forma, după alegerile legislative.

Aceasta este pe scurt istoria Revoluţiei din Islanda: demisia guvernului în bloc, naţionalizarea băncilor, un referendum pentru a permite oamenilor să decidă cu privire la viitoarele măsuri economice, închisoare pentru cei responsabili pentru criză şi rescrierea Constituţiei de către cetăţenii Islandei.

S-a menţionat acest lucru în mass-media europeană? S-a comentat cu privire la acest lucru în talk-show-urile politice? S-au văzut imaginile de la evenimentele prezentate mai sus la televizor? Bineînţeles că nu. Cetăţenii din Islanda au fost în măsură să dea o lecţie pentru toată Europa, să se împotrivească întregului sistem şi să ofere o lecţie de democraţie întregii lumi.

Noi unde ne aflăm acum? Suntem în faza de "asumarea răspunderii" de către un grup elitist, care susţine că "ne reprezintă interesele".

Roland Edgar (traducerea)

Mona Bernhardt-Lörinczi (tehnoredactarea)

Libertatea de expresie

AGORÁ s.f. Piaţă publică în oraşele Greciei antice, unde se aflau principalele instituţii şi unde se ţineau adunările publice; p. ext. adunare a poporului care se ţinea în această piaţă. – Din fr. agora.

AGORÁ s.f. Piaţă publică în care se concentrau negoţul şi toată viaţa civică a unui oraş din vechea Grecie (mai ales a oraşului Atena); (p. ext.) adunare populară ţinută în această piaţă. [Pl. -le. / < fr. , it., gr. agora].

SÍNE QUA NON loc. adj. (condiţie) fără care nu se poate; indispensabil, necesar. (< lat. /conditio/ sine qua non)

 

Nimic pe lume, nici o aserţiune ştiinţifică, politică, sau de altă natură, nici una din dogmele vreunei religii nu este şi nu poate fi la adăpostul criticii. Totul se revizuieşte! Nu există dogme sau adevăruri veşnice, nu există nimic în cunoaştere care să nu poată fi repus în discuţie. Forţa şi fecunditatea gândirii libere nu constă atât în propriile coordonate ale acesteia, cât în confruntarea diverselor ipoteze, în agora, în spaţiul public. Rezultă că singura condiţie sine qua non gândirii libere este recunoaşterea aceleiaşi gândiri libere pentru toţi cetăţenii.

Invers: de îndată ce libertatea de gândire a unui singur cetăţean este încălcată, se încalcă libertatea de gândire a tuturor celorlalţi. Societatea respectivă devine o dictatură, o tiranie, chiar dacă, aparent, numai a singură persoană este afectată.

Democraţia presupune adeziunea totală, fără rezerve şi fără ipocrizie, la principiul pluralismului, la deontologia presei, la regulile dezbaterii academice, ale dezbaterii publice în general. Abia după acestea putem vorbi de dialog civilizat, de evitarea exceselor de limbaj şi altele.

Marius Mitea